În 1953, când familia noastră urma să se mute de la Lugoj la Suceava (de fapt, să revină în Bucovina, din care plecase în 1947, când noi, copiii, încă nu ne născuserăm), tata a închiriat pentru transport un vagon întreg dintr-un tren de marfă. A încărcat în acel vagon mobila şi celelalte lucruri ale familiei, dar nu claie peste grămadă, ci exact aşa cum ar sta într-o locuinţă. A instalat într-un colţ şi soba noastră cu plită, Vesta, scoţându-i burlanul pe o ferestruică şi depozitând lângă ea o serioasă provizie de lemne de foc.
Ne-am mutat cu toţii în această locuinţă pe roți. Tata şi mama dormeau pe o canapea, străjuită de dulapul de haine şi de câteva mese, puse una peste alta. Noi, cei trei copii, de unu, trei şi cinci ani, aveam alte locuri de dormit, dintre care nu mi-l amintesc decât pe cel al lui Florin, mezinul: un pătuţ înalt, cu grilaj de lemn.
Am luat cu noi şi o… găină, Lavinia, cu un frumos penaj pestriţ, gri-bej şi cu o creastă creaţă, de un roşu aprins. De ce o luaserăm? Fiindcă o iubeam cu toţii, mai ales eu şi mama. La Lugoj, în curtea comună, mama creştea găini, ca să îmbunătăţească hrana noastră, a copiilor. Partea proastă era că ne ataşam de aceste păsări destinate sacrificiului. Când venea vremea tăierii vreuneia dintre ele, era o adevărată dramă. Ideea însăşi a alegerii victimei ni se părea cumplită (ca în Sophie-s choice). La un moment dat, părinţii au hotărât să nu mai creştem găini. Le-am tăiat pe rând pe toate, dar pe Lavinia – nu. Devenise intangibilă, ajunseserăm să o considerăm un fel membru al familiei.
*
Prin ce se remarcase Lavinia? Încă de când ieșise din ou, se dovedise mai plină de viață și mai dornică să exploreze împrejurimile decât frații ei. Cea care o adusese la viață, burzuluita cloșcă, intra în panică ori de câte ori o vedea îndepărtându-se de micul lor grup și o chema la ordine cloncănind autoritar. În relațiile cu noi, oamenii, Lavinia se dovedise la început mai reticentă, pentru ca apoi să treacă în extrema cealaltă și să ne acorde totală încredere. În timp ce ce ceilalți pui se mulțumeau să ne ciugulească boabe din grâu din palmă, ea ni se suia pe umeri sau pe cap și nu se sfia să rupă câte o bucățică din sendviciul pe care tocmai îl mâncam.
Apoi, s-a dovedit a fi singura găinușă care răspundea la chemările noastre. Ori de câte ochi o strigam venea fuga-fuga la noi, cu aripile întinse în lături, ca și cum ar fi vrut să decoleze. Nu o strigam „pui-pui”, ci „Lavinia”, cum să tai o găină aș de ușor de prins?
*
Călătoria a durat o săptămână, cu numeroase opriri prin gări şi prin cantoane, uneori cu staţionări de o noapte. Eu eram fericit, având, ca într-o poveste, o casă fermecată, cu care străbăteam întinderi nesfârşite, împreună cu întreaga familie şi cu Lavinia. La un moment dat, trenul s-a oprit pe câmp. Era o zi frumoasă, de primăvară, Mecanicul trenului, cu care ne împrieteniserăm, ne-a anunţat că vom sta acolo mai mult de o oră. Am coborât cu toţii şi ne-am bucurat de soare şi de iarbă. Am dat-o jos şi pe Lavinia şi am legat-o de un taburet, ca să nu se îndepărteze prea mult. Am mâncat la iarbă verde şi am cules flori de câmp. Am alergat şi după fluturi şi timpul a trecut pe neobservate. Când s-a dat semnalul îmbarcării, ne-am precipitat cu toţii spre vagonul nostru. Pe Lavinia am uitat-o pe câmp, legată de taburet.
Trenul prinsese deja viteză, când eu am descoperit absenţa păsării şi am început să plâng cu lacrimi amare. Aparent, nu mai era nimic de făcut. Iată însă că la o nouă oprire a trenului, tata i-a povestit mecanicului ce se întâmplase, iar mecanicul, înduioşat, a luat o hotârâre curajoasă: a dat trenul înapoi, câţiva kilometri, până în dreptul Laviniei. Ea păştea liniştită iarbă şi habar n-avea ce forţe se puseseră în mişcare pentru salvarea ei.
Cred că pentru prima (şi pentru ultima) oară în istoria CFR un tren s-a întors din drum pentru a recupera o găină.
Comentează