,,Dacă nu avem o pasiune, nu avem cu ce porni la drum în viață,,.
Lin Yutang (1895-1976)
Am înțeles, în decursul vieții, că mai toți oamenii lăsați de Dumnezeu, la un moment dat – când încep să se mai dumirească de ce e în jur– își doresc ceva. Un ceva care să-i definească, poate. Un ceva dinlăuntru care începe să-i neliniștească, un ceva care ar putea fi explicat prin semnele pe care le dă nașterea propriei identități (personalități). Când un copil de patru-cinci ani este întrebat (dintr-un fel de politețe pentru părinții săi), ce vrea să fie când va fi mare, va răspunde cu precizie că vrea să fie ceea ce este unul dintre genitorii săi. Având în fața ochilor, zi de zi, exemplul, explicațiile despre munca părintelui, el, copilul, sigur doar atât înțelege. Uneori se nimerește bine, alteori, nu. Am întâlnit diferite persoane care, în adâncul sufletului, și-ar fi dorit altceva. Acel altceva care îl frământa de mic, fără să conștientizeze, dar spre care nu a fost lăsat să aspire. De ce? Totdeauna cei care – după cum se laudă, sau se vaită- s-au sacrificat pentru copilul lor, vor spune că știu ei mai bine ce viitor trebuie să-l aștepte pe micuț. Oricum, să fie mai bun decât l-au trăit ei! Ce, Doamne iartă-mă, vrea să însemne asta? Cu ce drept un omuleț în formare să fie dirijat într-o direcție anume? Ca meserie de viitor, precizez. Direcționarea lui către a fi un OM – ceea ce cred că încă mai e voie ca exprimare – adică acea ființă dotată cu gândire și învelind un suflet. Către așa ceva trebuie acționat. De către părinți, în primul rând, și de către educatori, de către prieteni sau bunici. Înainte de a-i influența mersul către o anume profesie, omulețul-copil trebuie să afle ce e bine și ce e rău. Ce este frumos și ce este urât. Ce înseamnă respectul (chiar între ei, cei mici) și ce înseamnă credința. În Dumnezeu și în propria persoană. Toate astea și încă multe altele le poate învăța doar de la cei apropiați, dar, în timp, și din cărți. CĂRȚI! Cuvinte scrise. Cuvinte tipărite. Desene aevărate. Culori adevărate. Natură adevărată. Poate că tot ce pomenesc aici vi se poate părea de râs sau banal. E problema voastră, dar nu e așa! Trăim în casă, pe străzi, prin parcuri, dar nu ne uităm la ce e în jur. Nu vedem, unii, cine suntem, cum reacționăm, ce vrem de fapt cu viața noastră. Când aflăm, e deja prea târziu. Eh, toate astea se răsfrâng asupra propriei educații și lucrurile influențează – în cazul că există – educația copilului. El va crește absent la evenimentele din jurul său; cu cât părinții sunt mai preocupați de bunăstarea familiei, cu atât mai liniștiți sunt când copilul lor descoperă – în sfârșit – prin propria iscusință cum să apese vraiște pe tastele telefonului! ,,Vai de mine, dar nu pot să-l opresc! Plânge!,,. Copilul desigur, nu telefonul… ,,Nu pot să-l opresc!,,.
E mai comod, nu?
Aici am vrut să ajung, de fapt. La aparatura ucigașă. Poate am lehăit prea mult, puteam să spun, așa cum fac de obicei, lucrurilor pe nume de la prima frază. Stop! Nu chinuiți copiii! Nu le striviți sufletul care aspiră spre altceva. Dar e banal. Așa știm toți, dar nimeni nu face nimic. Dimpotrivă. Dar asta vreau să spun și să o repet la nesfârșit: lăsați copiii să zâmbească, să se joace – din joc se află cele mai multe lucruri – să-și descopere singuri aptitudinile, să-și antreneze fantezia pe viu, cu idei noi luate din exemple frumoase, din cuvinte alese cu grijă. Pe viu. Iar mai târziu să iubească ceva!
Am înțeles demult – din păcate – că progresul, fie el în orice domeniu, ne încântă, ne folosește, uneori ne ușurează viața. Foarte frumos. Dar trebuie să fim de acord cu toții cu următorul aspect: toate noutățile au dus, treptat, la schimbarea radicală a relațiilor socio-umane, la modificări structurale ale comportamentului uman, la o deteriorare fățișă a vieții. Ca un fel de revoluție. Dar și acestea au – cumva – regulile lor și se pot numi revoluții dacă au un ideal. Schimbarea fără ideal este haos. Haos fără margini. În condițiile astea este absolut necesar să știm să alegem. Suntem suma acțiunilor noastre, nu? Teama și ura ne transformă în prejudecăți. E un efort foarte mare pe care ar trebui să-l facă fiecare dintre noi, fiecare individ, responsabil, în fond, de bunăstarea vieții pe pământ – atâta vreme cât , cel puțin în ultima vreme, dominanta comportamentală e aceea că ,,EU contez, nu-mi prea pasă de cel de alături,, și, la urma urmelor, de ce să nu moară chiar vecinul, nu doar biata capră!…
În aceste pagini, rânduri de fapt, nu fac decât să-mi descarc sufletul și să-mi comunic cu tristețe nedumerirea permanentă că zilnic descopăr prea puține fapte bune, dar infinit mai multe manifestări comportamentale aberante, violente, urâte, degradante, rușinoase, fără leac… Progresele au constituit, fără îndoială, apariția multor inegalități și invidii, dar omul – prin judecata și creierul său cultivat – este cel care poate alege ce e bine , ce este destul, ce ne trebuie, ce ne ajută în stabilirea unui echilibru general. Și tot omul a fost și este – și va fi – cel care din poftă, răutate, drag de putere și avere, strică, sacrifică, stâlcește bunăstarea acelui echilibru dorit, culmea, tot de către om. Sub un anume aspect, nu mai e nimic de făcut. Fiecare e pe cont propriu. Picătura pe care o reprezintă fiecare dintre noi în oceanele omenirii se evaporă repede dacă nu reușești să o alături altora, multe, măcar cât să umpli un pahar de apă. Toate astea, ca să mă întorc la copilărie. Atenție, e în primejdie! Sub toate aspectele. Nu le stricați sufletul și mintea. Învățați-i ce trebuie să facă pentru a ști ce trebuie să aleagă. Oricum, ,,progresele,, zilelor noastre și ale viitorului apropiat foarte, sunt pe cale în viteză supersonică să-i aducă pe calea unei afecțiuni ce se generalizează și care nu mai are nicio ieșire. Avem toți o dorință, cum spuneam mai sus că ,,suntem suma acțiunilor noastre,,! Pentru că degeaba vrei, dacă nu știi bine, corect ce vrei, ca să poți să faci. Oricum, nu renunța la vis, cum minunat spunea Radu Gyr: ,,Înfrânt nu ești atunci când sângeri
Și când ochii-n lacrămi ți-s.
Adevăratele înfrângeri
Sunt renunțările la vis,,.
CRISTINA DELEANU
Comentează