Nu uit nicio clipă, după mulți ani de pensie, ce meserie-profesie am, de peste patruzeci de ani practicată. Probabil că fiecare om care s-a devotat cu adevărat unei profesii nu poate uita acel fapt care i-a marcat viața. Sau măcar o parte din viață. Există, fără îndoială, un ,,ceva,, care se naște în trupul și mintea individului, o atracție, o plăcere și mai ales o putere de a ști cine este și ce vrea. Devotamentul și sacrificiul chiar, față de propria alegere. Te pot duce la performanțe nebănuite, încărcate de satisfacții. Sigur că sunt urmărite și cele materiale – fără astea nu se poate trăi – dar, după mine – bucuria unor reușite recunoscute și apreciate public este mult mai încântătoare și liniștitoare decât doar umplerea buzunarelor.
În contextul amintit, mă întorc la mine. La mine cea credincioasă meseriei-profesie, care mi-a apărut în fața ochilor oarecum întâmplător, atrăgându-mă prin mijloacele ei tainice. Elevă fiind, doar vedeam ce se petrece pe scenă într-un spectacol, îmi plăcea sau poate nu, dar nu aveam de unde să știu procesul detaliat al alcătuirii unui act artistic și care sunt condițiile lui obligatorii pentru a merita să apară la rampă. În fața oamenilor. Nu știam cu ce se mănâncă, astfel că am pătruns printr-o ușă invizibilă către un tărâm ascuns. Studenția a însemnat doar un fel de nou alfabet cu totul diferit față de cel obișnuit. Doar o ușoară dezghiocare a minții mele și a descoperirii tainelor ascunse ale propriei persoane. Anii au săpat, experiențele au construit , iar statornicia în a mă devota mi-au consolidat statutul, făcându-mă să cred că am ales bine și că, într-un fel, și teatrul m-a ales la rândul său. Și chiar și filmul. Lista învățăturilor și abundența trăirilor pe parcursul anilor este nesfârșită până la momentul când chiar nu mai poți, din diferite motive, dar ,,aplicațiile,, emoțiilor se răspândesc necontenit.
Din acest motiv mă și opresc în a mai dezvălui secrete și mă îndrept cu spaimă spre o întrebare care mă frământă, ne obsedează în toate clipele zilelor noastre: ne folosește cu adevărat A.I. ?
Toată lumea se încântă de unele facilități. Dar oare se pot opri ele doar la anumite nevoi tehnice? Se pot, dar nu se vrea. Există capete înfierbântate și lăcomie materială care nu acceptă păstrarea omenescului din ființa umană. Asta presupune distrugerea. Presupune înlocuirea cu o specie automată, rece și fără emoție. În numele conservării naturii se recurge la distrugerea omului (tot element al naturii!). Se lucrează la o așa-zisă îmbunătățire forțată a omului, prin modificare genetică. Marea Resetare Planetară este în plină desfășurare prin introducerea forțată a digitalizării și de la o zi la alta A. I. își arată colții și își extinde tentaculele cu scopul precis al inventării noii specii de Homo Sapiens, H2O = super oameni, supersoldați! De fapt, Homo Digitalis.
Prin urmare, la întrebarea mea de mai sus, dacă ne e de folos A.I., avem un răspuns clar: Da, pentru calcule rapide și cunoștințe nedefinite, dar care să poată fi controlată de mintea umană. Încă.
Altfel, invers, mintea cu tot cu omul, cu tot cu simțirea lui, cu inventivitatea și creativitatea specifice vor dispărea, cum se spune ,,ca măgarul în ceață,,.
De ce? A citit cineva, undeva, că Domnul Dumnezeu a hotărât acest lucru, pentru că s-a plictisit de om? Poate, nu știu. Iar ca urmare a tot ceea ce a cret omul singur cu forța lui, cu energia lui, se pierde, se fărâmă, se topește. Totuși, omul a greșit singur! Printr-o permanentă alergătură după progres și-a săpat singur groapa, și-a confecționat cel mai aprig dușman-înlocuitor, cu mintea brici. Normal că A. I. este mai iute în execuția faptelor, gândește de mii de ori mai rapid, dar nu este un comportament învelit în piele de om. Dacă se naște un A. I. criminal și care are dreptul de viață și de moarte? Chiar există, nu?
Ajung și la legătura pe care încerc să o fac cu meseria de actor, de creator, de artist. Ce facem, punem pe scenă (dacă va mai fi) roboți clănțănind din șuruburi în timp ce fac o declarație de dragoste? Sau stăm într-o sală de concerte, de operă, cu urechile conectate prin aparate la o scârțâială de maxilare diforme care ,cântă?,,.
Deci, cine va mai urca în emoții, cu respirația întretăiată, cu energiile proprii întinse la maximum pe o scenă, dedicând propria ființă și propriul suflet altor oameni? Cine? A. I.
Și dacă mă gândesc și fac o apropiere între teatru și fotbal, deși cele două au și asemănări dar și mari diferențe (de comportament și de mesaje), pot întreba: o lume întreagă care stă fără respirație și cu nodul în gât, și cu glasurile sfâșiate de strigăte, în timpul unor partide importante, ce va face acea lume dacă le dispar idolii? Ei sunt forța, energia pe care o transmit celor ce-i privesc. Cum va fi dacă dispar pur și simplu? Și iar vor zăngăni metalele cu ochi de sticlă, creaturi fără sentimente, neapărat tatuate în cele mai neașteptate șurubele.
Încă nu știu cum să închei, probabil nici n-o s-o fac, dar pot să spun doar atât:
Sper să nu ajung la momentul distrugerii totale a omului –sunt toate șansele- măcar rămân cu o amintire frumoasă și cu o încărcătură culturală și emoțională pe care am trăit-o destul de din plin. C.D. Adică: Cristina Deleanu –Cred în Dumnezeu.
CRISTINA DELEANU
Comentează