Bombănelile Marinei Editoriale

Cu cât se suie maimuța mai sus, în copac….

 

Vremelnic, unii dintre noi ajung șefi. Foarte puțini pe merit, majoritatea – prin învârteli și jocuri de culise. Odată cocoțați însă sus, majoritatea uită cine sunt, de fapt, și, mai ales, uită de unde au plecat. Li se pare brusc că sunt cei mai potriviți pentru postul în care s-au cocoțat, că numai și numai meritele personale i-au propulsat spre înălțimile de multe ori amețitoare și, ceea ce e mai rău, se înfruptă din convingerea că această poziție a lor este veșnică. 

De aici începe tragedia. Părerea lor extraordinară despre ei înșiși anulează valoarea tuturor celor de dedesubtul lor. Chiar și a celor pe care , cândva, îi admirau. Mai mult, toti aceștia ( “gloata”)  devin brusc “indezirabili” : fie pentru că unii dintre ei reprezintă un potențial “ pericol de înlocuire”, fie pentru că alții cutează, uneori,  să-și înfrunte superiorii. 

Cei ce se trezesc, peste noapte, șefi, au un comportament specific. În primul rând, fac curățenie în jurul lor. Își aduc în preajmă oameni convenabili, care îi vor servi fără să crâcnească si care le vor fi părtasi la tot soiul de fărădelegi. Da, am spus corect : fărădelegi. Este un “must” al majorității celor ce ajung astăzi șefi. In România. “Legile sunt făcute pentru a fi încălcate” – este credința șefilor mioritici și, deși până mai ieri, îi înfierau pe predecesorii lor pentru cam acelelași fapte, astăzi, iată, le repetă, la rându-le, cu seninăntate. 

Și mai au o meteahnă, cei ce ne devin, brusc, superiori : uită de unde au plecat. Se căptușesc cu aroganță și dispreț față de taman cei, din rândul cărora au pornit. Ii privesc cu dezgust și se baricadează de orice contact cu aceștia. Dobândesc o mizerabilă plăcere de a-i umili, de a-i pune la punct, de a-i reduce la zero, sperând ca , în acest fel, să-și consolideze autoritatea. Dictaturile au funcționat, e drept, în istorie, dar să nu uităm că destui dictatori au murit împușcați. 

Dar șefii mai mari și mai mici din vietile noastre trăiesc cu naiva convingere că lor nu li se poate întâmpla așa ceva și, în numele ei, pun la cale mecanisme care să le consolideze poziția : se înconjoară de yes-mani și sicofanți, ușor de manipulat, pun la cale mecanisme de exterminare a celor care “mișcă-n front”, își conduc discreționar instituțiile, de parcă ar fi ale lor, primite în dar, sub bradul de Crăciun, de la mama, tata sau Doamne-Doamne. 

Unii dintre ei, ceva mai înțelepți, sunt conștienți de efemeritatea lor. Și, prin urmare, luptă din greu să folosească intr-un mod cât mai eficient, mai scurta sau mai lunga perioadă de “șefie”… Eficiența se referă însă la propria persoană, nicidecum la instituția condusă. Începe, așadar, un carusel al fărădelegilor, așezate sub acoperișul lui “Oricum mă schimbă, măcar să-mi rezolv problemele” . Ca atare, deși instituțiile sunt oricum supradimensionate ca personal, organigramele se îngroașă cu tot soiul de pile și relații – neaveniți care, de cele mai multe ori, nu au nici in clin, nici în mâneca, cu domeniul respectiv. Dar, nu se știe niciodată cum poate deveni utilă, in viitor, cand nu vei mai fi șef,  o relație, pe care ai consolidat-o angajând un nepot sau o verișoară… Încep să curgă , apoi, contractele oneroase, zanganindu-și din coadă comisioanele capabile să le  asigure penalilor șefi o viață liniștită până la sfârșitul vieții.  Rar de tot, mai trece pe acolo câte-o Curte de conturi, care-și vâră nasul în  găleata cu lături a șefimii. Dar asta abia atunci când oricum, acolo sus, a-nceput să bată  vântul schimbării și pretextele legale devin necesare. 

Una peste alta însă, până să-și strânga catrafusele pentru a părăsi fotoliul pe care l-au spurcat, vremelnicii șefi continuă să-si facă cu nonsalanță de cap, mizând pe veșnicia lor,  tăind si spânzurând în dreapta și-n stânga ( eventual, în funcție de culoarea politică) și bizuindu-se  fiecare pe ingerul lor păzitor, din fericire vremelnic și el. 

Și tot uitându-mă și eu împrejurul meu și așezând cub lupa-mi vremelnicii șefi care ne populează ierarhiile, nu pot să nu-mi amintesc de un proverb care-mi este al naibii de drag : “Cu cât se suie mai sus maimuța în copac, cu atât mai urât i se vede fundul.”

 

Rubrică oferită de :

 

1 comentariu

Click aici pentru a spune ceva frumos

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  • Da, dna Marina! Așa e, cum bine ați scris! Chiar dacă pe mine m-a amuzat, bine de tot, “bombăneala” dv, e clar că pe dv v-a supărat rău de tot cineva…dacă ați abordat pentru această temă, această manieră de a scrie…E perfect adevărat subiectul! Se pare că aveți și calități profetice…pe lângă altele…
    Eu știu un alt proverb românesc, oarecum asemănător.
    “Când se suie scroafa-n pom, cine tace nu e om”!
    Doamnă, prin ceea ce ați făcut, v-ați și ne-ați confirmat certificatul de om!
    Vă felicit!

Uscatoare rufe