Fereastra băii mele privește către spatele blocului. Grație modului haotic în care se construiește în București, la “doi pasi” de blocul meu, în acest “spate” al lui, a răsărit peste noapte un alt bloc. Șmecher, așa cum se fac noile construcții, care să te ușureze de toți banii, trecuți prezenți și viitor, de vei cuteza să jinduiești la un astfel de apartament. În dreptul ferestrei mele de la baie se află cea a uneia din bucătăriile blocului de vizavi. Modernă, cu ferestre mari, fără perdele, astfel incât să se citească precum în palmă mobila din interior, minimalistă dar extrem de modernă și ea. Apartamentul îi aparține unui exponent al generației tinere. Ori un băiat de bani gata, ori un corporatist – am dedus eu. Alte variante nu prea mai există, care să justifice o astfel de proprietate la (poate) nici 30 de ani.
Nu sunt nicidecum o “voayeur”istă ( și oricum, scene de sex în bucătării vezi mai mult prin filme!) , însă cred că privitul pe gaura cheii plutește oarecum în ADN-ul fiecărui om. Mai ales dacă e femeie. Da, femeia e și ea om.
Prin urmare, cand mă întâmplu seara pe la baie ( sunt un om obsedat de curățenie, deci mă întâmplu des!) și fereastra mea e deschisă ( iar vara e mai tot timpul deschisă) conturul său devine aidoma conturului unui televizor. În ecranul său se încadrează perfect fereastra fără perdele a bucătăriei de vizavi. Vrând-nevrând, ochii imi fug mai mereu spre acest “televizor” involuntar. Rar, îl văd pe stăpânul casei. Trece prin bucătărie mai mult ca să-și scoată câte o sticlă din frigider. Nu fac reclamă mascată. Foarte des îi văd “perechea”. Înfășurată în haine mai mult decât sumare – generate atât de temperaturile de afară cât mai ales de incurabila cochetărie feminină – aceasta baletează grațios și mereu preocupat, prin cea mai importantă încăpere din locuința unui bărbat. De ce spun asta? O spun, pornind de la axioma care precizează că drumul spre inima oricărui bărbat tranzitează stomacul. Prin urmare, dacă o femeie vrea să poposească în regim de urgență în sufletul alesului său, va trebui să demonstreze că se simte în bucătărie precum peștele în apă. Ceea ce se și întâmplă, în bucătăria din blocul de alături. Rochițe mini, halate vaporoase, cămășuțe de noapte delicate prin care se întrezăresc contururi îndelung lucrate la sală – toate acestea plutesc grațios între combina frigorifică adăpostind exclusiv alimente Bio și dulapurile așezate după regulile stricte ale designului interior.
De undeva, din planul doi, prin crăpătura unei usi niciodată închisă până la capăt ( bărbatul trebuie ținut necontenit “sub control”), se zărește un colț de living ( jignesc, dacă-l numesc “sufragerie”), luminat în albastru de o plasmă uriașă, ce pare a acoperi , ca o plapumă digitală, întreg peretele. Eu nu zăresc decât colțul plasmei, care-mi arată cel mai adesea gazon. Omul e microbist, așadar, prea puțin interesat de aalte cele.
Până aici, nimic ieșit din comun – veți spune : o scenă firească din banalul cotidian al tineretului de azi, al acelui tineret care, “dacă poate, oase roade”. Nu e majoritar, dar el există. O minoritate, în măsură să-i bage însă în depresie pe adulții ce au arat o viață-ntreagă câmpul muncii, pentru un salariu cât factura de utilități a primului.
Banalul cotidian de pe fereastra băii mele se împiedică însă de un detaliu…poate nesemnificativ. Pe mine m-a lăsat însă bouche-be, și asta după câteva zile în care am crezut că vederea îmi joacă feste, fiind gata deja să mă programez la oftalmolog : odată la câteva zile, posesoarea frivolelor ținute de seară se schimbă. Nu, nu cu o altă ținută, ci se schimbă… cu totul! Săptămâna trecută am admirat pletele bălaie, revărsate peste spatele bronzat ale unei zvelte gospodite îndrăgostite ce gătea în fiecare seară paste!. Vreo două seri, în bucătărie a domnit întunericul. După care “la butoane” ( mă refer la pupitrul de comandă al plitei ceramice) a trecut o “Sinead o’Connor” în varianta sa de acum 3 decenii, când era sexy și rasă în cap. Chiluga frumoasă foc de vizavi și-a dat gata partenerul cateva zile cu salate cu de toate, revărsate peste hotarele unor castroane care aproape că se varsau, în drumul lor spre plasma din încăperea alăturată. O clipă am crezut că blonda din primul episod se răsese în cap ( pierzând probabil vreun pariu), însă după încă vreo săptămână, în același peisaj, printre vălătucii de fum iscați într-o tigaie care costă, probabil, cât toate oalele mele la un loc, s-a ițit coafura afro a unei frumuseți creole. Atunci am realizat că …viața e frumoasă și că degeaba o complicăm noi, ăștia, cu principii solide, că de ajuns , tot acolo ajungem și unii și alții. Am mai privit, cu un gust amar, spectacolul de peste fereastră, după care studiile mele “fără perdea” s-au încheiat. Mi-am tras jaluzelele peste fereastra din baie, mai ales că temperaturile au început să devină prietenoase.
Și uite-așa, “închizând ochii” la noile trenduri ale lumii în care tot mai puțin ma regăsesc, am reușit să evit filozofiile de viață care mă năpadeau atunci când mă spălam pe dinți, făceam duș sau…Doamne iartă-mă, alte activități specifice.
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENACALCIDIN
Comentează