Sunt, oare, un “părinte toxic”?!?

Mi-ar fi plăcut să vă scriu aceste rânduri în calitate de “părinte perfect”. Care « a făcut totul», care nu-și reproșează nimic. Si poate că, din afară, așa aș și părea. Dar există, oare, oameni “fără pată”? Cu siguranță, nu! Unii sunt de-a dreptul “dalmațieni”, traindu-si viața sub o mantie de astfel de “pete”, greu de ascuns, alții, ceva mai norocoși, cutreieră Timpurile cu câte-o pată, două pe suflet, despre care nu le place să vorbească și pe care, de regulă, le țin ascunse de ochii celorlati.
Astăzi, la emisiunea “Femei de 10, Bărbați de 10” vom vorbi despre părinți toxici. Vom vorbi chiar cu astfel de părinți. Și cu psihologi care vor cotrobăi prin mintea lor. Nu știu încă dacă voi avea curajul să mărturisesc că nici eu, in cazul în care s-ar inventa un “test de toxicitate pentru părinți”, nu cred că l-aș trece cu brio. Poate că aș obține notă de trecere, însă nu pe cea mai mare, așa cum am fost obișnuită, în rest…
…Uneori, din dragoste prea înflăcărată pentru cei pe care i-am adus pe lume, devenim ultraprotectori și sufocanți. Uităm că pruncilor noștri nu le-am “dat” numai mâini, picioare, organe interne și ochi albaștri, ci și minte și suflet. Că o mică personalitate prinde contur înlăuntrul trupului micuț, căruia îi tot căutăm asemanări cu noi sau cu partenerii noștri, care le sunt tați. Îi dorim modelați după cum credem noi că le va fi bine. Experiența noastră de viață ne asează în mână o daltă nemiloasă, cu care ne apucăm să sculptăm, în copiii noștri, profilul viitorului matur “perfect”, pe care ni-l dorim. Le dorim, da, fericirea. Vrem să-i vedem nu numai sănătoși, ci și realizați, puternici, feriți de rele. O utopie, până la urmă. Groaza de a nu-i lăsa să tracă prin greșelile prin care noi înșine am trecut, ne face să le mutilăm visele, să-i împingem pe drumuri pe care nu și le doresc. Când fiica mea, adolescentă fiind, tânjea să urmeze o facultate de regie film, m-am opus cu strășnicie. Eram, oarecum , în branșă și puteam să estimez că intr-o țară în care regizorii de film se calcă pe picioare, iar de filme românești abia dacă auzim, fiica mea va fi nefericită. Am împins-o, așadar, spre alte direcții, străine ei. Le-a parcurs, cuminte și conștiincios, dar a fost nefericită. Nu i-am fost “prietenă” nici când a făcut alte alegeri în viață. S-a dovedit, mai apoi, că am avut dreptate ( sau așa îmi place mie să cred), însă prietenia noastră fusese compromisă. Cu prețul suferinței de care am vrut s-o țin departe…
”Sunt un părinte toxic”, imi spun, de multe ori. Copiii trebuie susținuți necondiționat, chiar și atunci când , în opinia noastră, greșesc – susțin psihologii. Până la urmă, nu-i așa? fiecare din noi vrea să-și trăiască viața LUI, cu greșelile LUI, cu experiențele LUI, vrea să se dea el însuși cu capul de pragurile de sus, pentru a le consemna pe cele de jos. E dreptul fiecărui copil, oricât de mult ne-am dori să-i fim scut, în calea nefericirilor vieții…
Încerc să nu repet greșelile, cu fratele ei mai mic. Până la urmă, din greșeli învățăm, nu-i așa?
Încerc, așadar, să fiu o mamă bună, să agreez deciziile juniorului, să-i ofer umărul spre a se sprijini de el, chiar dacă, făcându-mi datoria de părinte, îi mai susur câteodată , la ureche, riscurile la care se expune. Însă doar așa, consultativ. Știu bine că nu mă va lua în seamă, ba chiar că va face taman pe dos, dar am sentimentul datoriei împlinite și, mai ales, certitudinea că nu mai sunt – zău, chiar nu mai sunt! – un părinte toxic.

P.S. Urmăriți-ne astăzi emisiunea! Vă vom pune pe gânduri…