Bombănelile Marinei Editoriale

Cordonul ombilical

Cu ceva timp în urmă ,când încă iarna se lăfăia primprejurul caselor noastre, în timp ce-i legam lui Victor fularul la gât , am fost admonestată cu replica : “Hai, mama, înceteaza, nu mai sunt copil!”. Aproape automat, ca într-un reflex pavlovian, mi-a venit în minte propria mamă, care, invariabil, la fiecare plecare a mea din scurtele vizite,îmi spune, neținând seama de vârsta mea aproape matusalemică: “Ești prea ușor îmbrăcată, azi au anunțat minus 5 grade!”sau “Nu-mi place că ai slabit și esti trasă la față!”..
..Pina la urma, deși anii trec în galop pe lângă noi ( de fapt, PRIN noi!), rămânem copiii părinților nostri, până la adâncile lor bătrâneți.
Dar nu este peste tot așa. Desele mele preumblări pe potecile Planetei mi-au arătat că lucrurile pot sta și altfel. Americanii, bunăoară, nu-și cocoloșesc progeniturile, decât eventual până în momentul absolvirii colegiului, când, pe o pajiste întinsă și verde , printre baloane și tonete cu hot-dogi, tinerii americani, îmbrăcați în robe și înfășurați în acel zimbet larg, specific hollywoodian, se pregătesc să-și ia zborul.. Si, după ce curg genericele de final, chiar și-l iau, dispărând, uneori, pentru o vesnicie, cine știe pe unde. Părinții americani – mom and dad – continuă să-și deruleze, idilic, viața, în vilișoara părintească prevăzută cu gazon. Frământările legate de bunăstarea odraslelor plecate în lume, sunt înlocuite cu succes cu o partidă de golf, un joc de cărți, sau cu mici acțiuni umanitare, inițiate de parohia din care fac parte. Din când în când, câte un telefon răzleț îi încunoștințează că au devenit bunici. În cel mai fericit caz, bătrânii se trezesc cu o limuzină cu număr de California oprită în fața casei, și din care se rostogolesc fiica, ginerele, nepoții deja crescuți și nelipsitul câine, dând activ din coadă. Fericirea e generală și durează câteva zile..
..La noi, la romani ( si la mai toate popoarele Europei răsăritene), cordonul ombilical este pare-se mult mai puternic. Ne simțim răspunzatori pentru copiii nostri până în momentul în care doamna Aceea sobră cu coasa alături ne va invita în voiajul fără de întoarcere.. Astfel, mai mereu propriile griji pălesc în faăa grijilor celor pe care i-am adus pe lume, ne simțim măcinați de fiecare neîmplinire a copiilor noștri , ne găsim vini pentru fiecare eșec al lor, căutăm să le fim aproape oricând, în orice fel : cu bani, cu servicii, chiar și cu acele sfaturi de care știm, din capul locului, că nu vor ține cont..
Trăim, obsedați de copiii noștri. Tema predilectă a discuțiilor cu vecinii, prietenii sau colegii de serviciu o reprezinta ei, ne legăm planurile de viitor de ale lor, le creștem copiii , îndurând, din partea acestora, toate obrazniciile Pământului, doar pentru faptul că sunt “copiii copiilor noștri”. Trăim prin ei, trăim pentru ei, sacrificând, de multe ori, propria fericire , pentru ca să le fie lor mai cald, mai bine, mai ușor.. Asteptăm recunoștință? Ne disperă absența repetată a banalului “mulțumesc”? –Ași! Totul face parte parte din penitența pe care ne-am asumat-o în momentul în care ne-am hotărât să devenim părinți..
Si pentru că am adus vorba, uite, chiar acum, după ce voi pune punct prezentului editorial, mă voi sui in mașină și mă voi repezi până la mama, și fără vreo explicație anume, o voi strânge, cu putere, la piept. Așa, de ziua copilului!

2 comentarii

Click aici pentru a spune ceva frumos

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  • Multumesc pentru clipele frumoase pe care mi le-ati daruit si sper ca mi le veti mai darui inca din perioada Costinesti 198…!

    • Mă bucur că ceea ce făceam, ca studentă, la Radiovacanța Costinești, nu s-a uitat! Vă îmbrățișez!