Lucruri despre care mamele noastre nu ne-au vorbit niciodată

Nu am pretenția că sunt fiica perfectă. Deși îmi iubesc mama până la cer și înapoi, știu că am supărat-o în destule rânduri. De cele mai multe ori, fără să vreau, dar tot supărare se numește, tot prin inimă trece. Am în permanență senzația că nu voi apuca niciodată să îi cer iertare cum ar trebui, să-i mulțumesc cât ar trebui, că nu voi reuși niciodată să o fac să înțeleagă cât de mult o iubesc, cât de recunoscătoare îi sunt pentru tot ceea ce a făcut pentru mine. Am depășit deja jumătate de secol pe acest pământ, și mama tot se mai îngrijorează ba că sunt îmbrăcată prea subțire, ba că parcă am cearcăne și că am slăbit, iar la plecare nu uită niciodată să-mi înghesuie, cu mâinile-i tremurânde, o bucată de plăcintă cu mere sau de cozonac făcut în casa părintească…
Cele trei zile trecute, atât de libere cum nu le-am avut demult, mi-au oferit răgazul de a zăbovi în lumea cuvintelor. Am citit cât pentru o sută de ani, bucurându-mă că în încăperea alăturată auzeam glasul mamei care, din când în când , mă îmbia ba cu o cană de compot, ba cu o ciorbiță făcută după regulile copilăriei mele.. Am dat, la un moment dat, peste niște rânduri care m-au pus pe gânduri..Cineva, un psiholog american parcă, adunase la un loc câteva lucruri despre care se pare că mamele noastre nu ne-au vorbit niciodată…Am să ți le spun și ție, pentru că știu că și tu îți iubești, la nebunie, mama. Dar oare te-ai gândit vreodată la cele de mai jos?..

• te-ai gândit, bunăoară, de câte ori n-ai făcut-o să plângă? A plâns când a aflat că te poartă în pântece. Apoi când te-a adus pe lume. A plâns când te-a ținut prima oară în brațe. A plâns de bucurie. A plâns de teamă. A plâns de grija ta. A plâns, mult mai târziu, pentru că a fost părtașă la suferințele tale, dar și la fericirea ta, fără ca tu poate să știi..
• nu-i așa că nu ți-ai dat seama cât de mult ar fi vrut și ea să mănânce acea felie de tort? Dar ți-a văzut ochii tăi de copil, privind-o cu poftă și felul în care te lingeai pe buze, și n-a mai putut s-o mănânce. Ți-a dat-o ție. Ea știa, de fapt, că va fi mult mai fericită, văzându-te pe tine mulțumită..
• la durere nu te-ai gândit niciodată, nu-i așa? Cât de dureros era, când mânuțele tale de nou-născut i se încleștau în păr. Sau când o zgâriai, cu unghiuțele acelea mici și ascuțite. Sau când o mușcai, în timpul alăptatului, Doamne, cât putea să doară!… Și nu ți s-a plâns niciodată de pântecele care stătea să-i pleznească , în a noua luna de sarcină, și nici de chinurile sfâșietoare ale facerii, prin care a trecut, ca să te aducă pe lume..
• pun rămășag că nu știi cât de frică i-a fost mai întotdeauna..A făcut de la bun început tot ce i-a stat în putință, ca să te apere pe tine. N-o să știi niciodată cum i se făcea inima cât un purice, când altcineva decât ea te lua în brațe, în primele luni de la naștere. Tremura din tot corpul, până nu te simțea din nou îndărat, în brațele sale..Era convinsă că numai acolo ești în siguranță. N-ai să afli niciodată că pulsul aproape că i s-a dublat, când ai început să faci primii pași și cu câtă emoți și teamă te aștepta atunci când, adolescentă fiind, te întorceai acasă după ce se înopta… A fost mereu aproape de tine, pentru a se convinge că îți este bine…
• poate nu ți-a vorbit niciodată despre asta, dar să știi că mama ta a știut întotdeauna că nu este perfectă. A fost întotdeauna propriul său critic, ba chiar unul foarte exigent. Ea și-a știut întotdeauna defectele, ba chiar s-a și urât pentru ele. Poate nu știi, dar îi este mult mai greu când aceste defecte i le vezi tu. Ar fi dat totul, pentru ca să-ți fie mama ideală, să facă totul ca la carte, doar că..a greși e omenește, iar mama ta este și ea om.. Probabil că, până în zilele noastre, ea se căiește pentru greșelile sale și ar fi vrut să dea timpul înapoi, pentru a schimba lucrurile, însă nu poate. Așa că fii bună cu mama ta : ea a făcut, de fapt, tot ce i-a stat în putință..
• nu-i așa că nu ai știut niciodată că mama te privea în timp ce dormi? Cu siguranță că ai uitat, erai mică pe atunci, dar au fost nopți în care mama ta reușea să ațipească abia către dimineață, tot rugându-se să adormi tu, să ți se domolească colicii, febra sau tusea…Iar când reușeai, în sfârșit, să adormi, oboseala îi trecea ca prin minune și n-o vedeai cum se așează lângă pătuțul tău, privindu-ți chipul de înger. Și se simțea inundată de atâta iubire, încât uita pe loc de mâinile care o dureau de atâta legănat și de ochii care se înroșiseră de atâta nesomn..
• aș vrea să fiu sigură că știi încă un lucru, despre care ea nu ți-a vorbit niciodată : că a avut grijă de tine mult mai mult decât în acele 9 luni de sarcină. Aveai nevoie de ea, tot atâta câtă avea și ea de tine. A învățat să te țină în brațe, în timp ce trebăluia prin casă, în timp ce mânca pe apucate, uneori chiar și atunci când ațipea, căci erau momente în care nu vroiai pur și simplu să fii lăsată jos, iar ei i se închideau ochii de somn..Ce conta că mâinile îi oboseau și că spinarea îi părea că se rupe-n două, continua să te țină în brațe, pentru că simțea că ai nevoie de apropierea ei. Te strângea la piept, te acoperea cu o ploaie de sărutări, se juca cu tine chiar și atunci când era sfârșită. Iar tu te simțeai în siguranță, te simțeai iubită…
• poate nu știi – și nu cred că-ți va vorbi vreodată despre asta – de fiecare dată când plângeai, i se frângea inima. Ori de câte ori lacrimile ți se prelingeau pe obraji, nu-și găsea liniștea, până nu te linișteai. Și asta până foarte târziu..Nu cumva până în zilele noastre?..Iar atunci când nu reușea să-ți alunge supărarea, să știi că inima i se spărgea într-un milion de cioburi mărunte…
• poate nu ți-a spus nici asta, dar pentru mama ta erai ființa cea mai importantă din lume. Ea se putea descurca și fără mâncare, și fără apă, și fără somn. Interesele tale erau puse mai presus de orice. Era în stare să-și dedice întreaga zi problemelor tale, iar la finalul zilei nu-i mai rămânea pur și simplu timp pentru propriile probleme. A doua zi o lua de la început. Și n-o deranja : reprezentai pentru ea tot Universul. Nu-i așa că nu ți s-a plâns niciodată despre asta?..
• și, mai știi ceva? ar fi luat-o oricând de la capăt! A fi mamă este meseria cea mai grea din lume. Plângi, suferi, te străduiești, strădaniile se încheie de multe ori cu eșecuri, apoi muncești – și câtă muncă! , înveți să fii mamă, în fiecare clipă. Insă satisfacțiile sunt infinit mai mari decât ți le-ai fi imaginat, iar dragostea pe care o simte o mamă este imposibil de redat în cuvinte. Indiferent de chinurile la care ți-ai supus mama, de nopțile ei nedormite, de lacrimile vărsate, poți fi sigură că ar mai trece oricând, încă o dată, și înca o dată, prin toate astea, din dragoste pentru tine..

Așa că, dragele mele, cu prima ocazie când vă veți afla față-n față cu mamele voastre, îmbrățișați-le, mulțumiți-le pentru toate cele de mai sus și asigurați-le cât de mult le iubiți.