Bombănelile Marinei Editoriale

Copilul care m-a făcut să lăcrimez

 

Cu nasu-n tabletă, butonându-și de zor smartphone-urile, ambalați în haine fățoase și cărați de părinți de colo-colo, între cursuri de tenis, judo, pictură, pian, karate, engleză etc. Cam așa îi văd eu pe copiii Prezentului, pe cei din jurul meu, cum se zice : pe cei “de la oraș”. Dacă sunt fericiți? Da, probabil că sunt fericiți, căci fericirea are destule chipuri și, dacă nu ai cunoscut nicio altă viața, probabil că vei fi fericit cu ceea ce ai. Iar dacă nu sunt fericiți, n-au decât să bată din picior, și părinții se vor face luntre și punte , făcându-le odraslelor pe plac în încercarea lor disperată de a compensa timpul zgârcit pe care li-l acordă în rest.

…Nu, să nu credeți că voi începe cu nostalgii de genul : ce frumoasă era copilăria, pe vremea mea, când, chiar dacă la televizor celor mici li se dădeau programe “cu pipeta”, acest lucru era compensat de jocul în fața blocului de-a baba oarba și de-a hoții și vardiștii ( niciodată n-am știut ce sunt, de fapt, “vardiștii ăștia”!) și de admirabilele cărți, scrie de Creangă, Jules Verne, Dumas, Constantin Chirița si alții ca ei, și care ne umpleau sufletul cu personaje de genul capitanului Nemo, al Ciresarilor , al lui Winnetou sau al mușchetarilor lui d”Artagnan. N-am să fac, așadar, apologia copilăriilor noastre, a mea si poate ale voastre, cei ce citiți aceste randuri. Fiecare epocă, cu “copilaria” sa și trendurile sale..Cu siguranță, și din copiii vremurilor noastre vor ieși ceva adulți de ispravă, dintre care însă  mulți vor sfârși probabil între hotarele altor țări de pe pământ. 

Dar nu se înscriu toți copiii Prezentului în tiparele prezentate de mine. Țara e mare și e mai mult săracă, decât bogată. Și, cu toată strădania parinților mioritici de a le oferi pruncilor lor tot ceea ce este mai bun, sunt înca destui copii care își ajută de mici părinții la treburile deloc ușoare din gospodărie, care sunt învățați de mici să împartă felia de cozonac cu ceilalți cinci frați, care îmbracă haine noi numai de Paști și care străbat munți și văi, pe jos, pentru a ajunge la școală. Și din ei vor ieși oameni de ispravă. Iar unii vor fi atât de ambițioși, încât se vor lua la “trântă” cu cei “de la oraș” și vor reuși să fie chiar mai buni decât ei, să ajungă mai sus și să-și părăsească mult mai greu țara. Pentru că ei au fost învățați altfel…

    Mi-a stârnit aceste gânduri o întâlnire fabuloasă, pe care am avut-o zilele trecute, în cadrul uneia dintre filmările mele pentru “Femei de 10, Bărbați de 10” . Am înregistrat o emisiune în colaborare cu Ministerul Apărării Naționale ( prilej pentru a-i mai mulțumi încă o dată generalului Cătălin Zisu) , o ediție plină de oameni frumoși, împachetați în haină militară. Dintre invitați, unul s-a detașat,  în mod spectaculos. Purta și el haină militară, însă o măsură de..copil. Și nu, nu era un adult suferind de nanism hipofizar, ci era chiar un copil. Un copil de 7 ani, dintr-un sat din Mures, pierdut pe harta țării, un copil care și-a câștigat, pe drept cuvânt,  renumele de “cel mai patriot român cu putință”. Și nu, nu faptul că e cel mai bun la matematică și că vorbește cu graiul unui adult și că citește carți pe bandă rulantă, că vrea să devină general de armată, că știe toate armele din dotarea oricărei oștiri moderne  și că se visează inventatorul Mașinii Timpului – nu lucruri de acest gen m-au impresionat, în primul rând, ci că știe pe de rost istoria țării sale și că la 7 ani, găgâlicea din fața mea, înveșmântată în costumul fățos al Corpului de gardă al Armatei Române, măsură de copil,  mi-a spus, cu seninătate,la microfon,  că dacă îți iubești cu adevărat țara, trebuie să-i știi în primul rând istoria… Iar cand ne-a recitat tuturor, profilat pe colecția impresionantă de arme din curtea Muzeului Militar, o poezie profund patriotică, i-am vazut pe toți cei din jur privindu-l fascinați, ca pe ceva ireal, ca pe o ciudățenie rătăcită în  vremurile noastre bezmetice. Câti din prichindeii voștri – copii sau nepoți – știu, la 7 ani, o poezie dedicată țării lor? Nu trebuie să-mi răspundeți..

….Îl priveam pe micuțul din fața mea, frământându-și mânuțele de emoție si trăgând cu ochiul la mama sa, care îl veghea din spatele unui tanc, și mă gandeam la copiii noștri, ăștia de la oraș, care bat din picior daca nu vrem să le înlocuim telefonul care e deja depășit, nu vrem să-i ducem la “Therme” sau să le cumpărăm cel mai scump Lego de pe pământ…Și unii și alții vor crește mari. Dar de noi depinde, în măsură covârșitoare,  în ce fel . Și mai ales,  cum se vor raporta ei , mai târziu, la țara lor : cu dragoste, cu ură sau cu bolnăvicioasă indiferență..

 Notă : Emisiunea de care vă vorbeam va fi difuzată de 1 Iunie, pe TVR2, la deja obișnuita oră 15. 

Rubrică oferită de :