De ce mă enervează Viena

E weekend. Mă plimb pe străzile Vienei și mă umplu de draci. Simt în ceafă răsuflarea României și mi-e atât de ciudă că noi, fir-ar să fie, mai avem atât de mult de tropăit, până să ajungem din urmă țărișoare până la urmă deloc mai mari și mai bogate decât noi… Mă plimb pe străzile Vienei și mă enervează aproape tot: și nu mă refer la spectaculoasele construcții pe care austriecii de azi le-au moștenit de la Trecut, fără a avea vreun merit în asta. Ci mă refer la felul în care arată astăzi orașul și locuitorii săi. Nu-ți trebuie lupă și nici ochi de șoim pentru a constata curățenia impecabilă ce domnește pretutindeni, ordinea nemțească îmbibată în toate, felul civilizat în care se șofează ( o mână nevăzută pare că a blocat claxoanele vienezilor, reducându-le la tăcere!), apoi trecătorii – pestriți și ei, dar legați într-un numitor comun al aspectului civilizat. Dar mai cu seamă mă doare până la suflet și-napoi, felul în care le arată lor pensionarii. Au ani destui în spate și aceștia. Albul părului le e la fel de alb, chipul nu le-a rezistat nici lor ofensivei ridurilor. Am văzut și spinări încovoiate, și bastoane. Probabil că și ei au pe noptiere maldăre de tablete pentru tensiune, memorie, colesterol, inimă, diabet. Le-am văzut și mâinile acoperite de pete ale vârstei, Însă toate acestea însoțesc chipuri relaxate și pline de viață. Pensionarii Lor sunt cu totul și cu totul altfel decât ai noștri. Sunt cocheți și în pas cu vremurile. Au un „je ne sais quoi” pe care și-l asortează la ținută. Îi vezi in trafic, conducând prudent mașini impecabili de curate; îi vezi mergând pe stradă ținându-și de mână partenerii , ca la 20 de ani, sau trăgand după sine cărucioare doldora de alimentele care cu siguranță nu au fost alese exclusiv după criteriul prețului ; îi vezi intrând nonșalant în magazinele de modă, în care produsele nu se adresează numai celor tineri, ca la noi, ci au și mărimi mai mari, și modele mai cuminți, ca pentru cei ce și-au trăit viața. Îi vezi, în consecință, purtând haine frumoase și noi, nu din acelea recirculate decenii la rând, de ajung să miroasă a levănțică mai ceva ca un câmp de flori. Băbuțele vieneze au bucle în păr, și nu din acelea ” hand-made”, ci făcute la salon, fețele lor nu poartă numai amprenta unui trai liniștit, ci și pe cea a cosmeticelor la care nu se feresc să apeleze. Pensionarii vienezi opresc, în drum, la cafenele cu ștaif, savurează câte un croissant și un capuccino vienez, fără a simți vina că rup acești bani de la gura nepoților sau din cota destinată facturilor. I-am văzut deseori râzând cu poftă, povestind între ei – probabil despre copii și nepoți sau despre călătoria pe care tocmai au făcut-o în cine știe ce oraș european și sunt sigură că, cel puțin odată pe an, merg la câte un concert de muzică clasică. Apropierea de Mozart obligă.
Mi-e tare bine,per ansamblu, ori de câte ori mă aflu la Viena, însă mă torturează de fiecare dată gândul ăsta negrebnic, care-mi fuge mereu, mișelește, către dragii mei părinți și către toată generația din care fac parte, și mi-e atât de ciudă că, după vieți muncite și frământate de griji, nu au și ei, bătrânii noștri de acasă, șansa unui sfârșit frumos de poveste…