Bombănelile Marinei Editoriale

Consens la…gogonele!

 

Una dintre figurile cele mai luminoase, cu care mi-am început ucenicia în ale televiziunii, a fost politicianul Ion Rațiu. După mulții ani trăiți în Marea Britanie, îmbibat cu modul de a gândi și cu eleganța și rafinamentul acelui colț de lume, ardeleanu Rațiu a riscat să revină în frământata Romanie postdecembristă, ba chiar să și candideze la prezidențiale, pentru a încerca să schimbe chipul țării sale, sluțit de mersul istoriei. Eu mă aflam, cum am spus,  la începturi, însă pe atunci lucrurile erau mult mai relaxate la TVR : invitam, la “Ceaiul de la ora 5”, când un politician de stânga, cand unul de dreapta, fără sa se scandalizeze nimeni. Sau…poate s-or fi scandalizat, prin birourile de la etajele superioare, însă nimeni nu a vociferat : încercam să clădim o democrație, iar umila mea emisiune de divertisment era și ea o biată cărămidă, pusă la temelia acesteia.

După ce l-am cunoscut bine pe Ion Rațiu ( am filmat inclusiv în locuința sa din Strada Armindenului nr.4) l-am prețuit și mai tare,  chiar dacă nuanțele in care vedeam amândoi lumea erau ușor diferite,  depinzând de locurile în care fiecare ne petrecusem ultimii 30 de ani : ai mei – de viață, ai lui – de exil.  Mă încânta ideea că e ardelean, îl simțeam a fi patriot până-n buricele degetelor și mărturisesc că m-a dat gata cu niște cuvinte rostite atât de  simplu, nu mai știu în ce context și care reprezentau de fapt chintesența democrației, în viziunea politicianului cu papion: “ Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge, pentru ca tu  să ai dreptul să nu fii de acord cu mine!”. Cuvintele s-au cuibărit în memoria mea și, din când în când, scot nasul în afară, ingrozindu-se de ceea ce găsesc acolo…

     Zilele trecute am publicat un editorial in care-mi exprimam dezamăgirea născută de intenția lui Alexandru Cumpănașu, de a candida la funcția de președinte al României. Era o simplă părere personală, exprimată pe un blog personal, fără nicio instigare la revoltă a eventualilor votanți, fără nicio jignire personală sau punere la zid. Între comentariile exprimate de cititorii mei, am reținut unul extrem de tranșant : “Îmi pare rau că v-am urmărit până acum”. Iată și răspunsul pe care, politicos, i l-am atașat : “Nici nu-mi doresc să fiu urmărită de persoane care nu acceptă și alte puncte de vedere, decât ale lor”. Duduii nu i-a plăcut ciupitura mea și a ales să se retragă, cu arme și bagaje, din micuța dispută. Între timp, apucasem să-i studiez profilul ( chiar mă interesează ce hram poartă “contestatarii” mei!) , descoperind acolo obsedantul chip al Cumpănașului și repetate indemnuri de a-l vota pe acesta președinte. Mi-am dat seama că nimerisem, de fapt, într-un viespar și că, într-adevăr, editorialul meu picase “la fix”, sub ochii  unei fane înversunate a lui viitorului candidat. 

Mi-am amintit, cu această ocazie, de alte câteva situații similare, în care o anumită poziție exprimată de mine sub pălăria generoasă a “Bombănelilor”  ( acesta este titlul rubricii-editorial de pe Femeide10.ro) îmi aruncase în cap găleți întregi de lături, din partea celor pe care gândurile mele îi călcaseră pe bombeul lipsei de toleranță. Că nu gândeam la fel ca ei, era o evidență, de ce însă trebuiam executată pentru părerile mele, și încă la modul cel mai abject cu putință, n-am să înțeleg niciodată. O armată întreagă de conturi ( majoritatea false, cum  aveam să constat ceva mai tărziu) m-au mitraliat cu jigniri și acuze dovedind o imaginație malefică,ieșită din comun. Devenisem brusc, pentru aceștia,  cea mai urâtă, cea mai bătrână, cea mai proastă, cea mai lipsită de talent, cea mai antipatică, cea mai odioasă ființă de pe pământ, cea care-i face acestuia umbră, evident, degeaba. I-am poftit pe toți, în consecință, spre lada de gunoi a istoriei, blocându-le accesul către gândurile mele viitoare. 

Lipsa toleranței și incapacitatea de a purta un dialog civilizat chiar și cu cei care au circumvoluțiunile așezate altfel, pare a fi una din maladiile Prezentului. Dictonul “Cine nu e cu noi, e împotriva noastră” funcționează ca uns, transformându-l în dușman pe viață pe oricine cutează să emită păreri contrare celor pe care le avem și pe care, în naivitatea noastră,  le considerăm a fi fără cusur. 

Mă gândesc cu groază la perioada frământată începe, odată cu toamna și încep să  cochetez cu ideea de a evita , în editorialele mele, subiectele cu rol de a inflama spiritele. La urma urmei, de ce să nu măpeotejez,  concentrându-mă doar pe murături, divorțuri, educația celor mici și călătoriile mele prin lume?!? 

…deși și aici mă pot trezi contestată de gospodinele care folosesc o cu totul altă rețetă pentru a-și pune gogonele la murat! 

Rubrica oferită de

Comentează

Click aici pentru a spune ceva frumos

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.