Editoriale

Cum am devenit eu, pe timp de noapte, spion… de pe balcon!

                    

     Izolarea forțată la care ne-a condamnat dușmanul nevăzut, ne-a dat peste cap viețile, ne-a schimbat obiceiurile, ne-a învățat să supraviețuim, făcând tumbe printre numeroasele restricții, pentru a avea sentimentul că Universul încă se mai uită cu prietenie înspre pământeni.. 

    …Obișnuiesc, de cand aerul din București a devenit călduț si prietenos, să ies noaptea, pe terasa apartamentului meu. Da, ceea ce înainte fusese un coșmar ( o terasă deschisă atârnă al naibii de greu în prețul casei,  se întreține destul de anevoios și, în plus, oferă o vizibilitate ca-n palmă, pentru locatarii blocurilor din jur!) , acum a pălit, în fața indiscutabilului avantaj : terasa mea a de enit, prctic,  lumea mea de afară. Una, în care pot respira în voie – și nu prin mască, ci prin nări – mă pot plimba,  e-adevărat, în cerc, precum deținuții în curticica pușcăriei, dar fără să trebuiască să completez declarații pe propria răspundere. 

…Ceea ce și fac, regulat, dar mai mult după ce soarele se retrage în dormitorul său. Mă înfășor în halatul flaușat și , sprijinită în coate de balustrada terasei, las gândurile să-și facă de cap, în mintea mea și să mă ducă în cele mai neașteptate unghere ale imaginației. De regulă, Obama e și el pe-acolo, îmi dă târcoale, negru precum noaptea de afară, ceea ce-mi oferă un plăcut sentiment de securitate. 

….Obișnuiesc să cutreier cu privirea blocul de vis-a-vis. Mă joc cu ideea că, îndărătul fiecărei ferestre, se derulează cate un destin. Iar blocul e plin de ferestre…. Cu siguranță, coronavirusul ne-a aliniat pe toți la hotarul acelorași frământări și frici, așa că îi simt brusc pe trăitorii de peste drum ca fiind un soi de “tovarăși de suferință”, care-mi împărtășesc, în mare, trăirile… Reușesc, în noapte, având ca aliat puterea gândului, să deslușesc felii din viețile “vecinilor” mei de cartier. De mică, îmi plăcea să mă plimb pe sub ferestre și să observ detaliile vieții de dincolo de perdelele date în lături. Agățându-mă de ele, așezam câte-o poveste, ca o pecete pe geamurile fiecărei locuințe pe lângă care treceam, antrenându-mi imaginația pentru cărțile de mai târziu.  Meteahna nu mi-a trecut. Iar zilnicele călătorii nocturne pe terasă de acum, mă întorc la obiceiurile copilăriei…Cercetez, așadar, ferestrele luminate, balcoanele doldora de de toate, dau în lături, cu tupeul imaginației, perdelele străvezii, conturând personajele din poveștile mele. Unele au deja o alcătuire clară. Cel puțin în mintea mea. Undeva, pe la mijlocul blocului ( are vreo 10 etaje), văd mereu o familie de pensionari, care urmărește non-stop canalele de știri. Imaginea răzbate clar prin perdele, căci televizor este mare cât sufrageria lor ( oferit în dar, probabil, de copiii bine realizați – așa cum se întâmplă de obicei). De când s-a făcut cald și ferestrele orașului s-au dat în lături, vocea crainicilor răzbate până la mine. E firesc să fie așa, la o casă de oameni în vârstă, care nu mai aud bine…

… Semnalele de Breaking News se combină cu plânsetul ascuțit al unui nou venit pământean. Barza – având chipul unei dudui blonde și mai durdulii –  l-a adus pe lume odată cu noul an. Pun rămășag că , peste decenii, se va lăuda, spunându-le tuturor că “s-a născut în anul cu coronavirusul”. Până una alta, micuțul țipă constant ca din gură de șarpe, torturandu-și mama care sigur și-a pierdut laptele din cauza frământarilor generale, iar acum îl plimbă în brațe,  din balcon în dormitor și-apoi în bucătărie, unde solțul o așteaptă cu biberonul cu lapte praf…I-aș adăuga , în final, micuțului, o etichetă :  “Născut în captivitate”… 

     ..Văd și o fereastră trist luminată. Are niște ziare lipite pe jumătate de geam, iar chichineața de balcon pare să adune resturile întregului Titanic, scufundat acum o sută de ani. Locatarul e un moșneguț, trăitor de unul singur. Așa l-am moștenit de când m-am mutat aici, deși e posibil să fi avut și el, la vremea lui, o nevastă poate și copii. Acum e singur cuc – el, și porumbeii cărora le presară fărâme de pâine pe pervaz, strecurându-și spatele-semn de întrebare printre vechiturile din balcon. M-am întrebat, de câteva ori, cum se gospodărește, în această perioadă complicată, sărmanul exponent al “grupei de risc”… De câteva zile încerc să aflu, de la câte un vecin care-și scoate masca la plimbare, ce e cu bătrânelul de la 4. Toți ridică din umeri…Mi-am propus ca , până-n Paști, să-i bat la ușă, să-l întreb de sănătate…Mai trebuie să aflu codul de la interfonul de jos. 

…Îmi mai place de familia de la 3 :  sunt tineri și au doi copii mici, cu care se hârjonesc toată ziua prin casă. Ziua răzbat chiote și râsete dinspre ei, iar seara, când totul se domolește, părinții ies la aer, pe balcon. Mereu doi, mereu împreună. I-am surprins zilele trecute ciocnind o șampanie. Era spre miezul nopții și probabil aniversau ceva. Bănuiesc că nu “prima lună de izolare”…

   ….Despre pensionara de la parter n-am să vorbesc. Este arțăgoasă și urâcioasă, îl terorizează pe Victor, ori de câte ori iese cu Obama, cu acuzații absurde. Cică “de ce își lasă câinele să fugărească pisicile din cartier?”. Degeaba Victor caută să-inexplice că, de când lumea și pământul, câinii fugăresc pisicile. Cucoana continuă să-l privească dușmănos și, în spiritul trecutului în care, probabil, trăiește, îl amenință constant,  că va chema Miliția! 😁

    …Imi place să-mi petrec înserarea izolării, numărând stelele de deasupra terasei mele și ferestrele luminate de peste drum. Și nu știu de ce, dar sunt aproape sigură că, în Noaptea Învierii, toți vecinii mei din blocul de vizavi vor oferi un spectacol de neratat!