Eram in anul II de facultate și învățam de rupeam pământul în două. Ba, mai aveam și activitate obștească pe deasupra, de nu mai aveam vreme decât să-mi salut părinții, dimineața la plecare și seara târziu, după ce se terminau ședințele de redacție la revista ASE-ului, a cărui redactor-șef student eram. Profesorii mă iubeau, cu colegii mă înțelegeam de minune, eram veselă și populară și, deși păream a fi “tocilară”, eram una.. “cu față umană”. Simpatică, veșnic cu zâmbetul pe buze, entuziasmată de cam orice mi se întâmpla. A existat însă un moment în studenția mea, pe care o anume întâmplare a zilelor noastre mi l-a readus în memorie.
Intr-una din zilele obișnuite, undeva între două cursuri sau între un curs și un seminar – cine mai ține minte? – am fost invitată pe neașteptate la Decanat. Emoții nu aveam, pentru că nu făcusem nimic rău. Mă așteptau doi domni la costum și cravată, cu fețe severe și căutătură gri. M-au invitat intr-un birou alăturat, gol. Nu înțelegeam nimic. Am luat toți trei loc în jurul unei mese și au început să-mi pună întrebări : cum e la facultate, cum sunt colegii, dar profesorii, dacă-mi place să fiu șefă de grupă, dacă mai merg cu colegii la o bere, dar cu profesorii etc. Răspundeam cuminte, “ca la școală”, neînțelegând unde băteau. Răspunsurile mele erau oricum pozitive, căci așa și simțeam : la facultate îmi plăcea, colegii și profii erau cu toții ok, aveam relații bune cu ei și în sălile de curs și în afara lor. După jumate de oră de “socializare”, mi-au mulțumit și m-au întrebat dacă n-aș vrea să colaborez cu ei ( “- Doamne,dar cine naiba sunteți voi?- îmi venea să-i întreb), să le mai povestesc din când în cand despre ce se mai întamplă prin ASE, să le spun dacă văd ceva deosebit, niște colegi care nu sunt cum ar trebui etc. Am îngaimat ceva, intre politicos și nedumerit, apoi ne-am luat ramas bun. Eram îmbujorată și restul cursurilor am ars de nerăbdare să ajung mai repede acasă, să-i povestesc tatălui meu întâmplarea. Tata era jurnalist și le știa pe toate. In plus, era un om drept, corect, ferm si niciodată sfatul său nu a fost unul greșit.
…Ascultându-mi povestea, tata s-a întunecat. Am observat cum pe față îi coboară o umbră și cum începe să-și treacă nervos mâna prin păr. A tăcut câteva clipe, a făcut o tură prin cameră. N-a durat mult, căci camerele de bloc erau tare pipernicite. Apoi s-a așezat, m-a așezat și pe mine pe un scaun în fața lui și mi-a zis. “Uite ce e : cred că vor să te racoleze”. “- Cine, tata? “ – Securitatea, Marina. Nu-i a bună. Le-ai spus ceva despre cineva?” “ – Nu, tata, am vorbit frumos și despre colegi și despre profesori..” . “ – Mda… Situația e tare neplăcută, Marina, trebuie să ieși urgent din vizorul lor. Dar nu ostentativ. Dacă mai vin și te întreabă, fă pe proasta. Zi că n-ai observat nimic, că toți își văd de treabă. Și sub nicio formă să nu semnezi nicio hârtie. Spune că trebuie să-ți intrebi părinții..”.
…O lună nu s-a întâmplat nimic, însă ori de câte ori treceam pe lângă Decanat, un fior îmi vizita șira spinării. Peste fix o lună am fost invitată din nou la Decanat. În același birou, la fel de gol. Inșii erau aceiași, in același costum, cu aceeași mină gri. Am respectat întocmai indicațiile tatălui meu. Am facut pe proasta, am bătut apa-n piuă, nespunând nimic. Totul era bine, colegii învățau, profesorii predau, toți își vedeau de treabă. …Nu m-au pus să semnez nimic. Au plecat, ușor nervoși, dar nu m-au mai căutat niciodată. Un an întreg tata m-a tot întrebat : “-Au mai venit?”. “-Nu, tata.”. “- Slavă Domnului, poate avem noroc și ai scăpat…”. Pe atunci nu-mi dădeam seama exact de ce anume am scăpat, mult mai târziu am înțeles. Foarte posibil ca, dacă nu aveam un părinte înțelept alături, să fi facut prostia să intru în ceva, ce poate aș fi regretat tot restul vieții. La urma urmei, pe față, oamenii aceia nu-mi cereau decât să le spun lucruri care nu merg cum trebuie, să le atrag atenția asupra unor oameni “periculoși”. Puteai cădea ușor într-o astfel de capcană.
Angela Gheorghiu se pare că a căzut. N-a știut să spună NU, n-a fost nimeni în preajmă s-o povătuiască sau poate nici n-a crezut că se așteaptă de la ea să facă rău. Și nici n-a făcut, din câte înțeleg. A o pune acum la zid, negându-i tot ceea ce a făcut, o viață întreagă, pentru imaginea României în lume, mi se pare o uriașă nedreptate. Nu știu dacă voi aduce neapărat în discuție proverbul “Hoțul neprins, negustor cinstit” – cum definise situația un amic. Nu cred că Angela e un hoț, pentru că nu a furat nimănui nimic. Ci, pur și simplu, la naivii 20 de ani ai săi , a făcut un pas greșit. Și l-a reparat, în primul rând nefăcând răul care se aștepta de la ea. Iar apoi facând ceea ce a făcut o viață întreagă și prin care și-a luat revanșa , cu vârf și-ndesat, față de români. De aceiași, care acum, în Săptămâna Mare, au ridicat piatra…
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : BIOCLIN BIO FORCE
Comentează