O zi la școală. Un dram de emoții și suficiente năzbâtii de pus în aplicare. Copilărie pe metrul pătrat și aromă de ciocolată caldă, Nesquick pe vremea mea. Ghiozdanul mult prea greu, povara dificilă și visele, toate visele adunate-n penarul multicolor și atent aranjat de acasă. Fior, primele semne ale dragostei, primii pași în viață și o arhivă impresionantă de imagini ale viitorului. Așa arată, prozaic, tabloul ușor prăfuit al unor amintiri pe care oamenii mari le încearcă zilele astea.
Comic pentru o seamă de adolescenți care nu găsesc nimic cool într-o astfel de descriere. Și nu e vorba de generație. Ci doar de simplul fapt că au pierdut noțiunile vremilor, au uitat cum era să fii copil. Aș cuteza să spun că școala nu mai e ce a fost. Dar m-abțin, pentru că-mi dau seama că etapele-s diferite și că părinții de azi nu sunt deloc ca cei de ieri, cum nici dascăli actuali nu mai au nimic din devotamentul celor de cândva.
Mă gândesc la mine. În spatele blocului găseam mereu energie și inspirație pentru cele mai grele și mai seriose profesii. Jocurile noastre n-aveau legătură cu gadget-uri, deși erau și-atunci alternative. Noi eram vânzători, casieri, artiști, toate la un loc. Ne visam importanți fără să știm că piatra asta mare a maturității are și ea un preț destul de mare. Eram lipsiți de orice asumare când, mai ceva ca Mowgli, făceam itinerarii prin copacii de la bunici, de zici că satele românești erau adevărate jungle amazoniene. Ceaiul era ceai. Fructele erau fructe. Mirosul de acasă era impregnat în haine și până și ele erau mai calde și mai colorate pe-atunci.
Copilăria nu e o iluzie. Nu e nostalgie. E doar atunci. E începutul. E despre ce nu ai habar și-ai vrea să descoperi. Are legătură cu infinitul și e tot ce poți prinde între două palme mari în care ți-ai zidit până și cerul. E vocea mamei care striga să intri în casă. Sau să-ți faci temele. E despre temele interminabile de vacanță și despre veșnica luptă de a fenta, măcar pentru o oră, școala. E despre colegi și prietenii, despre speranțe multe și dragoste.
Acum ne vrem mici. Atunci era necesar să fim adulți, ba chiar devenise o urgență. Între cele două etape o mare de tăceri și frământări, griji cu duiumul, libertate, asumări și aromă de iubiri pierdute. Copilăria nu e despre școală neapărat. Copilăria e despre formare. Copilul de atunci este maturul de azi, care nu știe și care de fapt nu-și poate răspunde la întrebarea – cine l-a făcut mare?
Și totuși – unde sunt cireșii? Nu se mai fură nici mere de pe la vecini. Cărțile nu mai folosesc nici pentru flori presate, oracolele au rămas pline de vaste declarații rimate printr-un sertar iar înghețata la cornet, de la dozatorul stradal, care avea musai și granita e doar o animație ce stârnește emoții. Sifoanele au ruginit, bicicleta e pentru tocilari și nu mai strigă nimeni – MAMA LUI NARCIS!!! MAMA LUI NARCIS!!! ÎL LĂSAȚI PE NARCIS AFARĂ?
Acum e liniște pe stradă. Iar mie uneori mi-e dor de mine. Și în bănci e mai multă tristețe. Noi eram relaxați. Și n-aveam nici bani, nici jucării, nici telefoane și poate mult mai puține șanse de a deveni cineva. Și ne ambiționa frumusețea unui viitor care părea departe. Și-am crescut și nu ne mai uimește nimic. Și-am vrea acolo. Și nu ne mai cheamă nimeni înapoi. Iar eu mă-ntreb mereu, de ce să cauți o viață copilul din tine dacă nu-l trăiești la timpul potrivit?
Invățați-vă copiii, dincolo de toate, să fie copii! Nimeni nu-i va face la loc așa. În schimb mari vor ajunge și nu vor afla, în ruptul capului, vreodată, cine le-a furat copilăria.
Ce dor mi-e de copilarie!!!Foarte frumos articolul, mi-a amintit de copilaria mea care a fost una foarte fericita, de parinti si de frumoasii ani de scoala… Felicitari, Narcis!!!