Bombănelile Marinei Editoriale

Cea mai importantă pierdere din viața mea

Se-ntâmpla demult, tocmai absolvisem facultatea și îmi susținusem examenul de cercetător științific la cel mai important Institut de cercetări economice din acele vremuri ( Doamne, parcă vorbesc despre o altă viață!!). Se apropia ziua mea. Pe atunci, zilele de naștere erau prilejuri de bucurie; în timp, odată cu schimbările repetate de prefix, am ajuns să-mi doresc ca aceste zile să treacă, dacă se poate, pe neobservate…Bref. Se apropia, așadar, ziua mea. În ultima vreme pusesem deoparte niște bănuți, pentru a-mi cumpăra ceva drăguț, în ziua când voi împlini 25 de ani. Cu ceva zile în urmă, o colegă al cărei soț era ambasador într-o țară “cu moț”, mă tentase cu un inel de aur absolut spectaculos. Avea, în el, un mic joc al unor micuțe diamante, dare-i sporeau valoarea. Nu am fost niciodată fana bijuteriilor ( și nici acum nu sunt), dar colega mea ( care avea fete de-o seamă cu mine) tot insista, spunându-mi că orice femeie măritată care se respectă, trebuie să aibă un astfel de inel. Iar eu eram o femeie măritată. Proaspăt. Si îmi propusesem să mă respect.
Așadar, bănuții strânși de mine cu trudă, vreme de doi ani, s-au transformat, în cateva secunde, într-un inel gălbior care , mărturisesc , a atras mai apoi destule priviri și chiar invidii. Eu îl priveam însă ca pe un “must” ( sunt femeie măritată, deci trebuie să am și eu o bijuterie serioasă!), neavând nicio tresărire cand îl priveam. E-adevărat, mă mai gândeam câteodată câte lucruri cu adevărat importante aș fi putut face cu acei bani!
…La un moment dat, peste vreo câteva săptămâni, am fost , în concediu, la mare. M-am avântat în larg și – ghinion! – se pare că inelul mi-a alunecat în valuri și…dus a fost! Spun “se pare”, pentru că n-am observat pierderea decât foarte târziu, după cateva ore, cand eram deja la masă, cu un grup de prieteni. “- Vaaai! – au exclamat, la unison, duduile din gașca noastră – cele care până mai deunăzi se întreceau în a-mi lăuda podoaba de pe deget. “Probabil mi l-ați deocheat!” – am râs. “- Cum, îți mai arde de glume?!?” – s-au mirat toți cei din jur.
…Am căzut pe gânduri. Am încercat să mă analizez, să-mi scanez simțurile și , zău, nu am găsit nicio boare de disperare. Nu-mi venea nici să-mi tai venele, nici să-mi smulg părul din cap și nici măcar să vărs o lacrimă. Deși, repet, strânsesem banii cu greu, luni întregi, renunțând la destule alte tentații, specifice vârstei. …Apoi brusc am simtit o bucurie lăuntrică, de neînțeles pentru cei din jur. Dar eu o înțelegeam foarte bine : “Ce bine! – mi-am zis. Înseamnă că nu sunt dependentă de lucruri! Înseamnă că sistemul meu de valori se sprijină pe cu totul alte elemente, decât obiectele materiale, bijuteriile, hainele etc. Eram fericită că eram sanătoasă, că aveam un servici bun, ca eram proaspăt măritată, că părinții îmi erau sănătoși și tineri, că mă bucuram de vacanță în Costineștiul meu preferat, plus o mulțime de alte motive de bucurie, pe care le gășeam la tot pasul, pitite în cele mai mărunte lucruri.
…Am uitat cu desăvârșire de acel inel. Și de atunci, nu am mai făcut niciodată eforturi pentru a avea ceva , ce doar “ trebuie să am”. Nu am fost niciodată dependentă de lucruri, nu am fost obsedată de “a avea”, nu mi-am călărit tinerețea, în goana după bani. Am fost fericită cu oamenii dragi din jurul meu, cu meseria mea minunată, mai apoi cu copiii mei, cu călătoriile prin lume, cu cărtile pe care le-am scris. Am și pierdut destule lucruri, de atunci. Lucruri, Slavă Domnului, nu oameni ! Însă acea întâmplare, de acum cateva zeci de ani, n-am uitat-o nici până astăzi. Pentru că acela a fost momentul, în care am constatat, cu bucurie, că nu sunt dependentă deloc de lucrurile materiale. Și asta m-a ajutat mai apoi în toate întâmplările vieții mele.

Rubrică oferită de

Publicitate