….S-a grăbit să iasă la pensie anticipat, deși o bombănisem în nenumărate rânduri, când o auzeam vorbind cu entuziasm despre intențiile sale. “- Vai, că abia aștept!”, “- Vai, că ce liberă voi fi!”, “- Vai, că nu mai am răbdare!”, “-Vai că ce m-am săturat de netoții ăștia!”, etc. Numai asta auzeam. Recomandarea mea venea invariabil aceeași, de fiecare dată : “- Nu te grăbi! Pensia nu e un tărâm de vis, spre care să jinduiești cu atâta disperare! Ești un om de acțiune, te vei plictisi la pensie, îți vei grăbi bătrânețea!”. Dar ea, nu și nu! Că o să văd eu ce fericită va fi ea, că nu se va mai trezi de dimineața, că nu va mai depinde de nimeni ziua ei și și-o va construi singură, așa cum va dori suflețelul său, atât de mult neglijat în toți acești ani. “-Mă rog, treaba ta, fă cum crezi că e mai bine pentru tine..”- capitulam eu, într-un târziu, îmi adunam jucăriile și plecam în treaba mea, cu teoriile mele, neverificate, e drept, pe propria piele, dar evaluate îndelung, cu temeinicia celui care se apropie și el de același hotar…
…A împlinit vârsta de pensionare anticipată și…dusă a fost! Era încă tânără și energică, încă mai putea răsturna munți, chiar dacă nu atât de semeți. Dar…asta a ales. A ales “libertatea”…
.. N-am mai văzut-o câțiva ani buni și nici n-am auzit de ea. Nu eram prietene, cu doar colege. Ne ciocneam pe holuri, prin cabinele de montaj, prin curtea instituției, schimbam “ce mai faci?”-uri mai mult sau mai puțin formale și păreri despre ceea ce se întâmplă în jur. Apoi , cum spuneam, câțiva ani nu m-am mai ciocnit de ea, din care, de fapt, vreo doi nu m-am mai ciocnit de nimeni – pandemia ne-a aruncat pe toți, care încotro, distanțându-ne, înstrăinându-ne, rupând firele și așa firave care ne legau.
Și deodată, tropaind pe Magheru în ritmul unor învălmășite treburi zilnice, am dat nas în nas cu ea. Nu am recunoscut-o, ci am fost recunoscută. Un “Eiiiii!” prelung m-a făcut să ridic ochii din telefonul mobil ( nici măcar piciorul recent fracturat într-o situație similară nu m-a învățat minte să u mai butonez iPhone-ul, în mers!) . Am cercetat cu atenție femeia în pardesiu maro și cu o pălăriuță de mamaie pe cap, și doar vocea ei mi-a deschis ușa memoriei, ajutându-mă s-o recunosc. “- Doamneee! câți ani au trecut? 3?4? “ Evaluând-o, contorul din mintea mea era tentat să indice mult mai mulți. Dar nu trecuseră, e-adevărat, decât 3. Femeia care-mi fusese colegă, cu doar câțiva anișori mai devreme născută decât mine, se metamorfozase într-o bunicuță în toată regula, grăbită să ajungă la cei doi nepoți dinspre fiica cea mică, dar să și rezolve, înainte de asta câteva probleme medicale : un test de osteoporoză la care era programată de o lună și o vizită la medicul de familie pentru nu știu ce trimitere. Avea în mână o sacoșă textilă, care îmbrăca o baghetă obraznică. După ce i-am răspuns unor firești curiozități legate de X și Y, mi-a furnizat un șuvoi de informații nesolicitate, legate de reumatismul care o chinuie, de remediile naturiste pe care le folosește pentru imunitate și de alte chestiuni medicale întortocheate, după care dialogul ( de fapt monologul) a alunecat spre zona culinară, cu bătaie către prețurile explodate și sărbătorile de Crăciun care se apropie. “-Pe unde ai călătorit, în anii aceștia?” – am îndrăznit o deturnare de subiect, amintindu-mi cât de nerăbdătoare era să înlocuiască legitimația de serviciu cu pașaportul și metroul spre serviciu cu avioanele low-cost. Nu apucase să plece decât de vreo două ori la greci, pe post de bonă la nepoatele sale și periodic, la bulgari, la Ruse, după zacuscă. O priveam pe femeia cochetă de altădată, preocupată de diete și mers la sală, cum o trasformaseră primii ani de pensie într-o femeie care nu mai dă doi bani pe cum arată, renunțând la pasiunile ei de odinioară – mersul la teatru, călătoriile, fitness-ul, shoppingul, etc… “- Și…cum te distrezi la pensie?” – am mai făcut o încercare disperată de a obține, totuși, acel răspuns în consens cu vechile ei năzuințe. “-Păi…nu prea am timp!” – a venit răspunsul de care mă temeam. Sunt prinsă până peste cap cu nepoții, cu mersul pe la doctori, cu căutatul medicamentelor și rezolvarea unor probleme gospodărești. Habar n-am cum le rezolvam pe toate înainte, în puținul timp care-mi rămânea după serviciu! Doamne, cât de monotonă mi-a devenit viața, dacă stau să mă gândesc…“. “-Dar cu prietenele nu te vezi?” – am adăugat o ultimă întrebare, trăgând pe furiș cu ochiul către ceas. “ – Păi nu prea au ele timp de mine – ele sunt încă la serviciu, nu s-au grăbit să iasă la pensie!..”
“Ai grijă ce-ți dorești, că se îndeplinește!” – mi-a venit în minte, în momentul în care am răsucit capul, privind în urma mea către femeia mărunțică ce-și legăna rubensiana siluetă, pierzându-se , cu baghetă cu tot, printre grăbiții trecători de pe bulevard. Intâlnirea m-a bucurat, pe de o parte, dar m-a și întristat, confirmându-mi că teoria mea este corectă. Mi-am privit încă o dată ceasul și am mărit pasul, bucurându-mă că , peste puțin timp, încă mai urma să încep, la TVR, montajul pentru emisiunea de sâmbătă….
RUBRICĂ OFERITĂ DE FARMACIILE CATENA : HEPAFORT
Comentează