Azi, la 10 și 10, pe TVR2, la „Femei de 20, Bărbați de 10”, vom vorbi despre tinerețea fără bătrânețe, despre cum poți să fentezi anii și care sunt lucrurile care contează, cu adevărat, în viață. Evident, pentru ca niciun povârniș al dialogurilor să nu mă prindă nepregătită, m-am apucat, ca de obicei, să citesc „literatură” pe această temă : știri, informații medicale, recorduri Guinness, confesiuni ale unor centenari celebri și așa mai departe. Mi-au căzut ochii pe povestea unui taximetrist din New York, care dezvăluia unui cotidian american cea mai tulburatoare întâmplare a carierei sale…
Cică într-o bună zi, omul nostru a primit o comandă telefonică de la o voce tremurată de persoană în vârstă. S-a prezentat la adresa indicată și, văzând că nimeni nu răspunde la claxoanele sale, a bătut la poarta casei ce părea a nu mai fi demult locuită. După câteva momente de așteptare, i-a deschis o bătrânică măruntă și încovoiată, care avea la picioare o cutie de carton plină cu fotografii îngălbenite de vreme și o valiză ponosită, asemeni celor pe care le vezi în filmele de război.. A condus-o încetișor, ținând-o de braț, către mașină; odată intrată în mașină, femeia i-a indicat o adresă. Mașina a pornit, la fel și aparatul de taxat. Pe drum, femeia i-a șoptit taximetristului cu vocea sa stinsă, că nu se grăbește, pentru că merge la un azil, unde-și va depăna puținul timp rămas până la trecerea Dincolo. În acel moment, taximetristul a oftat prelung și..a oprit aparatul de taxat…
Femeia l-a rugat să parcurgă un traseu anume : s-au oprit câteva minute în fața casei în care aceasta trăise mai bine de 50 de ani, alături de soțul său, apoi au trecut pe lângă parcul unde cei doi obișnuiau să-l plimbe pe fiul lor, când acesta era mic. S-au abătut și pe la sala de dansuri, unde soții își petreceau serile de sâmbătă, apoi au staționat câteva clipe în fața farmaciei unde femeia lucrase câteva decenii. Au trecut pe lângă cimitirul unde se afla îngropat cel ce-i stătuse alături peste jumătate de secol ( aici femeia și-a scos batista din buzunarul paltonului), apoi au făcut un ocol pe la florăria de unde el îi cumpăra flori, la fiecare aniversare a lor – câte 100 de trandafiri roșii,de fiecare dată…Într-un târziu, au ajuns la destinație. Două asistente amabile le-au venit în întâmpinare, ajutând-o pe bătrână să se așeze într-un scaun de invalid. „- Cât am să vă achit?”- l-a întrebat femeia pe taximetrist. „-Nimic, doamnă, a fost bucuria mea să vă am ca și clientă” – a spus el, declanșând , fără să vrea, lacrimi, în ochii femeii. Aceasta a întins mâinile către el și l-a cuprins într-o palidă îmbrățișare: ” – Dumnezeu să vă aibă în pază, mi-ați făcut ultima mare bucurie a vieții mele”… Scaunul de invalid, împins de cele două asistente imaculate s-a pierdut pe aleile azilului, iar taximetristul, răvășit de emoție, și-a continuat drumul… „Mărturisesc că în acea zi nu am mai fost capabil să fac nicio cursă” – și-a încheiat el confesiunea făcută ziarului respectiv..
Povestea lui m-a răvășit și pe mine… Mi-am dat seama cât de ușor le putem face o bucurie imensă celor pe lângă care trecem, altminteri, de cele mai multe ori, nepăsători. Cât de importante sunt pentru unii cuvintele noastre și gesturile noastre de apropiere, cât de grea e singurătatea și cât de ușor le-o putem alina celor pe umerii cărora ea apasă. Și, mai mult decât atât, am realizat cât de important este să ne bucurăm de ceea ce avem, de lucrurile mărunte care compun viața, încetând să mai alergăm nebunește după „marile realizări”, care, în realitate, ajung la un moment dat să valoreze atât de puțin..
Sursa foto: tutkryto.su
Comentează