Am un amic disperat. De fapt,ca să fiu sinceră, constat că, mai nou, cam toți amicii mei au câte un motiv de disperare : unuia i se clatină scaunul de șef ; altul are probleme cu Fiscul ; un al treilea se chinuie de ani buni să-și obțină un teren ce-i aparține și pe care clanul Mazăre îl stăpânește încă, ilegal, bine mersi. Apoi am amici care se zbat cu rate la casă, la mașină, cu adolescenți rebeli, cu dureri sâcâitoare de coloană, cu neveste cheltuitoare, etc.
…Dar cel despre care vă vorbesc are un cu totul alt motiv de disperare, oarecum atipic. Sau poate nu. Soția lui a descoperit, brusc, Facebook-ul și, din acel moment, armonia conjugală s-a dus pe apa Sâmbetei. Omul și-a pierdut, pur și simplu, nevasta! De la simple postări, făcute la început în joacă, la adevărate filozofii de viață, încet-încet, în femeie a prins naștere certitudinea că e mare scriitoare ( ba, zice el că s-ar fi apucat și de un roman – al vieții ei, cică, în care el s-a regăsit ca fiind personajul negativ!). În toată această nebunie, Facebookul îi satisface nevoia de a-i fi confirmate talentul literar, profunzimea gândirii filozofice(!) și frumusețea de divă ( în realitate, o purcică spălăcită, cu alură de mamaie!). Ariadna postează, de dimineața până seara, tot ce-i vine în minte. Multă nu prea are, se pare, căci m-am uitat și eu fugitiv,peste postările cu o
pricina, mai mult îndemnată de soțul disperat. Ele sunt,de fapt, în nota caracteristica a majorității comunicărilor de pe rețelele de socializare : ce am făcut azi dimineață, la prima oră, cum arată gradina mea, în care, iată, am mai înfipt un pomișor, uite și farfuria de la micul dejun, vai,ce mâncare sănatoasă mănânc!, ba, uite și o confesiune: un platou cu prăjituri, de la nușce cofetărie, la care m-am dedulcit cu niște prietene ( și urmează niște selfie-uri de grup horror! și niște remușcări care țin de dieta abandonată), apoi pasaje din viitorul roman, mai puerile decât compunerile lui Victor din școala primară, apoi iarăși relatări de maximă importanță despre cutare întâlnire cu o străveche colegă de liceu, niște versuri tâmpe, dedicate celor pieriți la Colective, apoi din nou poze, de la un botez, intitulate „familia mea minunată”.
Ce frumos!, zic. Pe naiba! , îmi răspunde : de noi a uitat cu totul! De băiat am ajuns să mă ocup numai ei – du-l la meditații, ia-l de la meditații, dă-i de mâncare, verifică-i temele, prietenii și buzunarele, iar ea stă toata ziua cu nasu-n laptop și e fericită că are „laicuri”!…Mă uit și eu, instinctiv, la cifrele de la baza postărilor sale. Doamne! Cum de se pot aduna 376 de ciudați, care să aprecieze o fotografie în care apare un chip schimonosit într-un selfie ratat, o cană de cafea, laptopul și o vază cu un trandafir ( adică, vezi Doamne, o „compoziție elaborată”!), însoțite de un text cvasi-imbecil : ” E dimineață și romanul meu așteaptă să-i adaug noi pagini!” 376 de oameni apreciază, iată, acest tembelism…Părerile mele despre rețelele de socializare sunt demult publice, așa că nu voi mai insista. Mă uit și pe comentarii : ” Frumoaso! Arăți foarte bine!”( 19 de comentarii din 47! ) ” Să ai spor, abia așteptăm să te citim!” , ” Ce bine arată scriitorii dimineața!”, etc. Mai urmează o mulțime de fotografii cu buchete de flori, plus mici personaje de desene animate , care împrăștie bezele, își rostogolesc ochii în orbite sau oferă flori. 376… Îl privesc compătimitor pe Daniel..Îmi preia gândul : „- Da, uite-așa stau lucrurile! Mai mult, de la astfel de imbecilități i-a intrat în cap că e frumoasă, că toată lumea o admiră, că bărbații sunt în limbă după ea și, mai mult, că e și talentată la scris! Iar pentru mine, repet, nu mai are ochi! Eu, vezi Doamne, sunt invidios pe „succesul ei”! Iar când am să-i spun ceva important, nici nu mai știu cum s-o fac să fie atentă și la mine!”..
Am oftat adânc și am găsit cel mai la-ndemână sfat : „- Nimic mai simplu : scrie-i și tu un mesaj pe Facebook!”..
Comentează