Pe Protopopescu, la nr.3, se află blocul alor mei. Până să mă mărit, era și “blocul meu”. După aceea a rămas pentru totdeauna “blocul alor mei”. Gigantul de 12 etaje făcea pe atunci parte dintr-un ansamblu de 6 blocuri – “zgarie norii” cartierului pe atunci – construite in anii’60, peste ruinele “Gropii Floreasca”. Pe vremuri, aici era o zonă locuită de țigani. Îi numesc așa, și-mi cer scuze, dar așa li se zicea pe atunci. “Romii” au apărut mult mai târziu. Pe ruinele primilor! N-a mai rămas însă picior din vechii locuitori de aici, decât poate în paginile romanului “Groapa” a lui Eugen Barbu.
Pe vremea când noi ne-am mutat acolo, ai mei erau tot atât de tineri, cum sunt acum copiii mei. Eu învățam să fac primii pași, iar blocul mirosea a proaspăt. Ai mei s-au numărat printre primii săi locatari, alături de alte câteva familii, care încăpeau pe degetele de la o mână.
Erau fericiți din cale-afară, căci micuțul lor apartament le părea palat, după ce cațiva ani buni împărțiseră, îmoreună cu alte trei cupluri, o locuință “la comun”, pe Ana Ipătescu. Primele mele băițe mi se făceau atunci într-o baie comună, iar scutecele mi le fierbea mama într-o bucătărie comună. Acum, în apartamentul lor micuț, dar AL LOR, li s-a schimbat întreaga viață.
Sub ferestrele noastre se întindea Parcul Floreasca, pe atunci sub forma unor copăcei firavi, proaspăt plantați și care între timp au ajuns arbori în toată regula. Am crescut la rându-mi , cocoțată prin ei alături de colegii mei de generație. Când mama venea de la școală ( mama a fost profesoară) și mă striga să vin acasă la masă, își făcea ochii roată prin copacii din jurul blocului, ca să mă descopere prin frunzișul lor generos. Coboram anevoie, cu picioarele pline de vânătăi și julituri. Am avut o copilărie modestă, dar extrem de fericită. Le-aș dori-o tuturor copiilor din zilele noastre.
La etajul 2 – etajul nostru de atunci și al lor, în continuare – erau patru apartamente : 9,10,11 și 12. “12” era al nostru. Foarte greu s-au despărțit ai mei de ușa de odinioară ( una din lemn, obișnuită, cum erau și cele din interiorul apartamentului) – atunci când le-am înlocuit-o cu una solidă, din metal, cu zăvoare multe, așa cum a dictat moda, la un moment dat. De fapt, nu moda a dictat-o, ci siguranța personală : după Revoluție, numărul spargerilor din cartier a crescut exponențial. Înainte de ‘89, vecinătatea cu cartierul Primăverii – cel “prezidențial”- făcea ca zona să fie înțesată de milițieni, care vegheau ca, în preajma “conducătorului iubit” să fie liniște și pace. S-a ales praful și de conducătorul iubit, dar și de liniștea și pacea din jur.
La apartamentul 9 stătea familia Lungu. Era un cuplu de bătrânei simpatici și foarte iubitori unul cu celalalt. Dl.Lungu fusese general de armată, iar doamna Lungu nu cred că a lucrat vreodată. Meseria de “casnică” era extrem de răspândită pe atunci. Casa lor gemea de mobilă stil, de covoare persane, bibelouri gingașe și obiecte de preț. Doamna Lungu umbla mereu în capoate lungi de mătase și mirosea a parfumuri fine. Nu aveau copii, ceea ce i-a facut să ne îndrăgească mult, si pe mine, și pe Sergiulică ( fratele meu) si pe Marian, băiatul de la ap.11.
Pe ușa apartamentului cu nr.10 scria “Familia Gh. Bălăcescu”. Titularul fusese șoferul Ministrului Apărării Naționale și se considera foarte important. Era unul dintre puținii din bloc care aveau mașină. O Dacie, firește, dar salvatoare pentru noi, toți ceilalți, în ocazii speciale. Tanti Dida, sotia lui, era o femeie numai bună de pus la rană, trăind însă în umbra unui soț tiran. Gabi și Walter, cei doi copii ai Bălăceștilor erau cu vreo 10 ani mai mari decât mine, deci cumva o altă generație. Ne vedeam, ne salutam, mai glumeam în casa scării, dar aveam preocupari diferite. Gabi însă mi-a fost ca un soi de sora mai mare : țin minte că, învățând tot la “24” ( “Jean Monnet”-ul de astăzi) ea era cea care ne ducea dimineata la școală . Mă refer la mine și la Marian.
Marian era un soi de “fratele meu de cruce” . Locuia la apartamentul 11, lipit de al nostru. Al lui avea patru camere și două băi, iar Marian era singur la părinti. Mama lui era învătătoare, însă avea mereu nasul pe sus față de toți ceilalți vecini, căci soțul ei, domnul Marea, era secretar de stat în Ministerul Învățământului. Da, pe atunci secretarii de stat locuiau și ei la bloc. În fiecare dimineață, pe dl.Marea îl lua o mașină neagră din fața casei și toți copiii îl invidiau pe Marian pentru asta. Toți, în afară de mine, căci eu știam ce tată acru și ce mamă mereu încruntată avea Marian. Doamna Marea era plină de ea și niciunul dintre noi, ceilalți copii, nu eram suficient de buni pentru fiul ei. Marian era însă zdravan la cap și nu o luase și el razna. Era cel mai bun prieten al meu și eram nedespărțiți, chiar dacă mama lui strâmba din nas cand mă vedea, crezându-mă un element nociv pentru “fiul-bibelou”. La început, în clasa întâi, eu si Marian am fost chiar colegi de bancă, însă după primul trimestru tovarășa învățătoare Herescu ne-a despărțit, pentru că făceam numai năzdravănii în timpul orelor. Capul rautăților eram, recunosc, eu : Marian, fiind fiu de învățătoare, era mult mai cuminte decât mine, însă ușor influențabil. Sau poate aveam eu, de mică, o personalitate mult orea puternica. La note însă l-am luat intotdeauna si asta o scotea din minți pe tanti Marea. Din punctul meu de vedere, Marian era un copil terorizat de mama lui, care-l vroia geniu cu orice preț. Tatăl…nu stiu ce-l vroia, căci apărea rar în peisaj. Stătea mai mult pe la Minister, iar cand șoferul îl aducea acasă, nu prea obisnuia să socializeze cu “plebea”. Tatăl meu, spre exemplu, nu era chiar plebe, era jurnalist, dar nu-l avea nici el deloc la inimă pe arogantul sau vecin. Nici mama, pe soția de ministru. De fapt, cam nimeni din bloc nu-i avea la suflet, considerandu-i prea înfumurați. În rest, vecinii alcătuiau toți o mare familie. Chiar dacă erau 12 etaje în bloc, ne știam toți între noi. Noi, copiii creșteam împreună în fața blocului, părinții vorbeau politică și jucau șah după program, gospodinele făceau schimb de rețete și de prajituri, iar dacă vreuna ramânea în pană de făină, zahăr, pâine sau cine știe ce altceva, săreau toate s-o împrumute. Obiceiul ăsta s-a risipit, odată cu vremurile…
Acum blocul e tot la locul său, înconjurat de însă de oceanul de verdeață în care s-a transformat firavul Parc Floreasca de atunci. Nu mai reprezinta demult una din construcțiile cele mai înalte din zonă ( prin anii ‘70 fusese detronat de Televiziunea Română) caci și aici imobiliarii s-au jucat cu proiecte îndraznețe, înălțând coloși din metal și sticla. Intrarea în blocul parintesc e acum dotată cu interfon, de mașini personale nu mai ai loc în parcare. Vecinii nu se mai cunosc între ei : au avut loc atâtea atâtea permutări ( unele pe lumea cealaltă…) , încât doar ai mei și încă vreo 5 familii au rămas pe poziții. Mă întâlnesc deseori cu copiii acestora din urmă – tovarășii mei de joacă de odinioară – venind deseori, ca și mine, să-și vadă părinții. Acum au burtică, părul cărunt, unii chiar si nepoți. Ne amintim cu nostalgie episoade din copilaria noastră comună, după care ne rostogolim în grabă fiecare către viețile noastre…
Etajul părinților mei a rămas cu aceleași patru uși de intrare. Toate metalice, acum. Familia Lungu a trecut demult la cele veșnice, fiind primii care au deschis lista “plecărilor”. În locul lor s-au perindat mereu alți proprietari, fiecare cu chiriașii lor. La un moment dat, pe ușa apartamentului nr.9 a intrat si a ieșit o vreme chiar și fostul meu coleg din TVR, Cosmin Cernat. I-a îndrăgit foarte mult pe ai mei, dar si ei pe el. Eram chiar fericită, știindu-l pe Cosmin pe aproape, însă bucuria n-a durat mult. Cosmin și familia sa s-au mutat curând, lăsând locul altor chiriași, total necomunicativi. Dupa moartea succesiva a părinților lor, Gabi si Walter au vândut și ei apartamentul. Și la nr.10 așadar au început să se perinde fețe necunoscute. Care cum veneau, ca în mai toate celelalte apartamente din bloc, demarau ample operațiuni de “reconstrucție și reamenajare interioară”, care amprentau sonor întregul etaj. Firește, de cele mai multe ori picamerele , burghiele, frezele și altele asemenea lor își începeau recitalul taman la orele somnului de după-amiază, ceea ce m-a adus deseori în conflicte cu noii chiriași.
Până acum vreo doi ani, alături de apartamentul alor mei a continuat să locuiască mama lui Marian. Singură, căci dl.Secretar de Stat a ales să se mute foarte devreme în “biroul ceresc”. Marian al meu ( ajuns între timp medic de familie, soț și tată) venea deseori s-o viziteze pe mama sa si nimic nu mă bucura mai mult decat să mă intersectez cu el, pe etaj. Până când, la un moment dat, pe timpul pandemiei, ai mei mi-au zis ca “ nu se mai aude nicio mișcare de alături”. In scurt timp, ușa a fost sigilată și nimeni nu a mai trecut pragul apartamentului 11. Mama lui Marian plecase și ea, să-și întâlnească soțul…
Vizitele mele în blocul copilăriei sunt dese și mângâiate de fericirea de a-mi revedea batrânii părinți, de a-si strânge în brațe, de a mă bucura de fiecare clipă petrecută împreună. Însă de fiecare dată când liftul mă depune în holișorul etajului 2, mă întâmpină ușile celorlalte trei apartamente. Se știe că memoria noastra pe termen lung este întotdeauna mai bună decât cea recenta. Uneori chiar excepțională. Prin urmare, privind către ușile care oricum nu mai sunt aceleași ca în copilaria mea, mă aștept mereu ca ele să se deschidă, doamna Lungu să mă cheme înauntru la o lingură de șerbet cu apă rece, Gabi să mă ia de mână și să mă ducă la școală, iar Marian să mă cheme în parc, la joacă, dar pe furiș, ca să nu audă mama sa. Ușile ramân însă mereu ferecate, înghesuind în urma lor amintirile unor vremuri demult apuse. Doar ușa apartamentului 12 se deschide în continuare , dezvaluind în conturul său chipul neasemuit de drag mie, al părinților mei. Care mă poftesc înăuntru, cu aceleași îmbietoare fraze din copilărie : “ – Ai venit la țanc! Hai la masă, că a făcut maică-ta plăcinta ta preferată!”…
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : CAMPANIA VERII
Comentează