Acest loc nu contenește să mă fascineze. Îmi imaginez mereu Berăria H ca fiind un ținut al bunei dispoziții, pe care o mână de uriaș din poveștile cu Gulliver, o conectează la o sursă ineluizabilă de curent, după care uriașul își freacă mulțumit palmele, asistând la explozia de energie, întâmplată în marea de oameni de sub privirile sale.
I-am avut pe Clejani de câteva ori în emisiunile mele. I-am avut pe ei doi sau chiar și în
formulă completă, adunand părinții și copiii deopotrivă. Excelenți vorbitori! Mi-au și cântat, dar câte-o melodie-două. În rest, i-am mai auzit tot la televizor, pe la alții. Mărturisesc că la un concert de-al lor nu m-am întâmplat niciodată. Dar cum “never say never” , afișul descoperit pe site-ul Berăriei H, unul din locurile preferate ale momentelor mele de loisirs și pe care ador să le petrec în compania prietenilor de suflet, mi-a stârnit curiozitatea. Și, deși nu fac neapărat parte din targetul artiștilor ( pe care atât de mult îi prețuiesc însă), iată-mă amestecată într-o mare de fani ai lor, pe Terasa Berăriei mele preferate.
…40 de grade i-au chinuit toata ziua pe bucureșteni. E final de săptămână și, fiind și perioadă de vacanțe, zona de nord a Parcului Herăstrău freamătă. Seara aduce cu sine ceva răcoare dinspre lac și dinspre salvatorul frunziș de primprejur. Deși mai sunt aproape două ore până la spectacol, terasa e deja plină ochi. Plăcuțele cu rezervări de la mese cad rând pe rand, ca niște redute, după ce împricinații își ocupă locurile adjudecate online. E o organizare perfectă la “H”, lucru de care m-am convins demult. .
Lumea e pestriță, și ca vârstă, și ca standard social, și ca “împachetare” : unii au adoptat ținuta de caniculă : șort, tricou și șlapi, alții și-au luat veșmintele de ocazie : văd și rochițe vaporoase, și tocuri cui, și pantaloni de in la dungă, cu cămăși asortate. Vacanța îi aduce pe toți însă la numitorul comun al distracției. Scena e încă goală, nebănuind ce-o așteaptă. Boxele uriașe spânzurate de schele își trăiesc și ele ultimele clipe de liniște. În schimb forfota e printre mese. Nu contenesc să nu mă minunez cum face față Berăria – cel mai mare restaurant din România și în topul celor mai mari Berării din Europa – la un număr atât de mare de clienți! Dar face : niciun chip nemulțumit, nicio masa goală, nicio comandă neonorată în timp record de o echipă de nota 10, care se decupează perfect, prin portocaliul țipător al tricourilor, în marea cromatică din jur.
Cât timp vegetarianul din mine se bucură de același preparat, cu care m-a câștigat Berăria de la început ( “Spanacul quatro fromaggi”) , povestim câte-n lună și în stele cu Viorica Chiurciu, directorul general ROMVAC, prietenă de-o viață aș spune si de care mă leagă destule proiecte profesionale și întâmplări personale. Terasa de la H este ideală nu numai pentru evenimente, ci și pentru întâlnirile cu prietenii. Cât încă muzica nu se declanșează, poți vorbi în voie, câte-n lună și în stele. Trag cu ochiul la cei din jur. Toți fac la fel : se bucură de prieteni, de bucatele din farfurie, așteaptă cu nerăbdare erupția vulcanului de pe scenă.
…Aceasta din urmă are loc puțin după ora 9 seara, anticipată fiind de forfota tehnicienilor de sunet și lumină, care pun la punct ultimele detalii. Orchestra Clejanilor intră prima pe scenă, cu pălariuțele lor binecunoscute, spintecând liniștea serii cu ritmurile incendiare care i-au și adus de altfel pe continentul Celebrității. După prima melodie iși face apariția și “stăpâna casei”. Contrar așteptărilor, Viorica nu poartă rochie cu lame-uri, nu este coafată de marile saloane la care merge de obicei, nu s-a cățărat nici pe tocurile de ocazie. Este atât de firesc îmbrăcată, încât mă plec în fața ei, așa cum o fac în fața fiecărui mare artist al acestei lumi, care impresionează nu prin “ambalaj”, ci prin talentul uriaș si prin ceea ce face pe scenă. Cazul Vioricăi de la Clejani. Doar că…Viorica n-o face , de data asta, pe scenă : în blugi albi, tricou negru lălâi, ghete negre înșiretate până sus, artista cu alură de adolescentă rămâne în fața scenei, pe caldarâmul acoperit de piatră cubică : “- Azi nu voi cânta pe scenă, ci aici, în mijlocul vostru!” – ne avertizează și, în uralele tuturor, își începe incendiarul recital, acompaniată de virtuozii de pe scenă, coordonați de strălucitorul său partener de viață. Oamenii lui Ioniță funcționeaza brici și par și ei conectați la o sursă dublă : de talent și de energie.
Ca împinși de resorturi nevăzute bine pitite în scaune, spectatorii sar de la locurile lor : unii preferă să-și unduiască trupurile aproape de fripturile din farfurie, mulți însă aleg să o înconjoare pe artistă, strângandu-se în jurul ei în mai multe cercuri concentrice. O horă imensă ia naștere în fața scenei, prinzand în ea tineri și vârstnici, bărbați și femei, oameni de la țară și orășeni get-beget. Picioarele le joacă în ritmul muzicii îndrăcite, amestecând șlapii cu sandalele cu toc, adidașii cu saboții cu toc, bocancii cu încălțarile de ocazie. Artista nu se mai vede, însă vocea sa puternică bă nuiesc că se aude până spre Arcul de triumf. De fapt, întregul recital este un triumf. Un NOU triumf, adăugat la cariera plină de succese a Clejanilor.
Recitalul se întinde pe aproape două ore, în care privirea nu mi se mai satură să privească explozia de veselie din jur. Ospătarii continuă să mișune printre mese…dar cine mai are timp de ei? Lumea e conectată la 220-ul Clejanilor, perfuzia de bună dispoziție își dozează din ce în ce mai alert picăturile în venele noastre. Cei ce nu s-au prins încă în horă, experimentează, de pe margine, profesii precum “fotografi” și “cameramani”, folosindu-și intens telefoanele mobile pentru a surprinde imagini inedite. Acestea vor calători apoi, pe rețelele de socializare, transmițand în toate colțurile lumii definiția cea mai concludentă a noțiunii de “distracție”.
…Nu mai apucăm să povestim de-ale noastre decât în scurta pauză strecurată între cele două reprize muzicale pentru ca artiștii să aibă răgazul sa-și traga sufletul, iar dansatorii – să mai ia o gură de bere și să-și liniștească tălpile.
După orele 11 ale nopții sfârșește petrecerea, însă nici măcar liniștea așternută brusc nu mai are aceeasi consistență : timpanele se înverșunează să păstreze în ecou ritmurile îndrăcite ale tarafului-minune și doar ciocnitul halbelor ne reamintește că seara nu s-a terminat încă și că, la Berăria H, pe la mese, distracția continuă!
…Mă desprind cu greu din poveste și, ajungând acasă, primul lucru pe care-l fac este să fug iute-iute la site-ul Berăriei, să văd pe cine va mai urca, zilele următoare, pe scena din Herăstrău! 😉
Comentează