( fragment din cartea “Ceasul iubirii. Cei 16 ani mei alături de Victor Socaciu”)
Victor nu era din cale-afară de religios. Asta nu înseamnă că nu credea în Dumnezeu. Își făcea ceremonios cruce ori de câte ori trecea pe lângă o biserică, nu mergea însă niciodată la slujba de duminică. Dar nici nu se dădea în lături de la a intra în toate lăcașurile de cult mai deosebite, care ne ieșeau în cale prin călătoriile noastre. Și unde, de fiecare dată, aprindea câte o lumânare pentru cei vii, si una pentru cei morți. În rest, la suprafață părea că ar fi mai mult ateu, dar era mai mult o aparență. Dar îmi amintesc că și cununia noastră religioasă o acceptase doar la insistențele prietenului nostru drag, nea Bebe, patronul Complexului Herăstrău, și care ne-a devenit ulterior și naș.
Sărbătorile religioase obișnuiam să le petrecem în familie. Cu copiii, cu părinții mei, foarte adesea și cu ai lui, atunci când veneau la București. De multe ori ni se alătura și familia fratelui meu, Sergiu, mai ales că acesta era și mâna dreaptă a lui Victor, în toate proiectele acestuia din urmă. Încercam, pe cât posibil, să respectăm tradițiile religioase și asta mai mereu cu ajutorul celor din jur : mama era responsabilă cu cozonacii – și de Paști, și de Crăciun . “- Vai, ce cozonaci minunați face mama Ada!” – exclama în fiecare an Victor, ca un leit-motiv al sărbătorilor noastre, dar asta până când, din cauza diabetului depistat, am fost nevoită să-i impun mamei să-și mai tempereze elanul, în ceea ce privea producția de cozonaci.
De pe masa noastră de familie nu lipseau ouăle roșii, pasca, preparatele de tradiționale din miel sau din porc, funcție de sărbătoare. Și zilele de “Sfinți” erau marcate cu regularitate : în neamul meu nu prea existau nume sfinte ( eu ce mă mai răsfățam, considerându-mă “Marie” și acceptand cu bucurie urările celor din jur, de două ori pe an)! În schimb, în familia lui Victor era un sfânt cert : pe tata-socru Victor îl chema Ion , așa că începutul de an ne găsea mereu aproape de acesta : ori noi la Brașov, ori el pe aici, ori, în cel mai rău caz, telefonic. Cu timpul, am descoperit cu surprindere și bucurie, că în calendare există, bine pitit, și un “Sfânt Victor” , așa că cei doi bărbați prețioși din viața mea au început să fie si ei sărbătoriți, în fiecare zi de 11 noiembrie.
Multe din sărbatorile de Paști se întâmplau în casa de la Cornu. Era, oarecum, la jumătatea drumului dintre București și Brașov și dădeam “Adunarea!”pentru toți părinții – și cei din București, și cei din Brașov – bucurandu-i cu nepoții lor , care “..uite cât au mai crescut!” si cu cele câteva zile petrecute împreună, ca o adevărată familie. Mai mergeam câteodată și la Înviere, la Biserica din sat și aduceam Lumină. Mama lui Victor ținea foarte mult la acest detaliu.
Mesele de Paști de la Cornu erau o încântare, la ele “contribuind” și numeroși săteni care prinseseră drag de noi. Mama mea, care petrecea acolo veri întregi, locuind cu tata și cu copiii noștri în casa de vacanță, își construise o intreagă “rețea” de prieteni locali : de la unii cumpăra ouă de țară, de la alții – miere de albine, alții o aprovizionau cu branzeturi bio, apoi erau cei care îi ajutau pe ai mei la săpat gradina, la procurat răsaduri, la reparat ceea ce se mai strica prin casă. Ori de câte ori veneam la Cornu noi, “stăpânii”, găseam totul în regulă și pe ai mei într-o veșnica acțiune : casa curată, grădina îngrijită, instalațiile funcționale, camara plină , frigiderul – de asemenea și, mai ales, copiii bine ingrijiți, sănătoși, îmbujorați, citind cărți ( v-am mai spus: mama mea a fost profesoară!) și cu o poftă de mâncare pe care la București n-o prea avea niciunul din ei. Cu alte cuvinte, statul la Cornu “le pria”.
Prin urmare, nu ne refuzam aproape niciodată bucuria de a petrece sărbătorile de Paști sau pe cele de iarnă, la Cornu. Am sărbătorit aici și câteva Revelioane. Iarna însă era ceva mai complicat : casa se încălzea greu și era cam friguroasă, însă magia sărbătorilor întâmplate în natură prevala, de multe ori, groaza ( mea! ) ca Victoraș și Marinuș să nu răcească. În curtea de la Cornu, Victor plantase în anul în care ne-am mutat acolo ( 1998) un brăduț firav, foarte aproape de intrarea în casă. Cu timpul, brăduțul a prins avânt, devenind un brad în toată regula, numai bun de împodobit cu luminițe, de Crăciun. Ceea ce se și întâmpla, în ultimii ani ai familiei noastre, petrecuți la Cornu. Ulterior, în cele câteva vizite pe care i le-a făcut tatălui său, exclusiv la invitația acestuia, fiul meu avea să remarce, printre altele, cât de mare a crescut “bradul nostru”…
Dar să ne întoarcem în Trecut. La un moment dat, chiar în primul nostru an la Cornu, cu ocazia unor astfel de sărbători de Paști ce ne adunaseră pe toți împreună, Victor a compus, cu ocazia unor astfel de sărbători de Paști, unul dintre cele mai frumoase cântece ale sale. Autorul urma să fie foarte incântat nu atât de succesul public al creației sale, cât mai ales că melodia “Biserica Iubirii” a fost mulți ani preferata mamei mele, care lăcrima de fiecare data când o asculta. Iar “lacrima”, sub orice formă a sa , îl impresiona mult pe artist.
Ne aflam așadar în căsuța noastră de vacanță și țin minte că afară era destul de friguț, nu se desprimăvărase încă, drept care lumea se cam adunase în jurul sobei . Spun asta “la propriu” , căci la început locuința noastră de vacanță era dotată și cu două sobe de teracotă, dintr-acelea ce încălzeau casele bătrânești de la țară . Mamele noastre – mama Ada și mama Zoița, se învârteau prin bucătărie, făcând “front comun” și comunicand în limbajul comun al gospodinelor, : accentul ardelenesc se impletea magic cu cel slav, al mamei, rezultatul fiind o stare plăcută de sărbători, învăluită în aromele celor gătite în tandem. Tata Socaciu ieșise prin curte cu Victoraș, care măsura, cu primii săi pași împiedicați, curticica din fața intrării. Marinuș picta, în camera ei de la etaj, iar Victor juca șah cu tata Almășan – “Padre”, cum îl alinta soțul meu – “sportul minții” fiind una dintre cele mai plăcute îndeletniciri ale celor doi, atunci când se întâlneau. Eu…nu mai țin minte ce făceam, probabil scriam ceva, căci eu numai așa mă țin minte : la tabletă sau cu un snop de foi în față, mâzgălindu-le de zor! 😁
La un moment dat, după ce cei doi șahiști au mai isprăvit o partidă ( victoriile erau alternative și cred că era un scenariu tacit, menit să evite o eventuală zâzanie între cei doi!), Victor s-a retras în dormitorul nostru de la etaj, spunându-mi că are în minte o melodie care îi umbla pe-acolo mai demult , dar n-a mai cântat-o de ceva vreme și ar vrea să și-o reamintească. În câteva clipe, de sus au început să răzbată acordurile unui cântec pe care nu-l mai auzisem până atunci…
Seara , după ce s-a stins vânzoleala de prin casă și lumea s-a împrăștiat pe la televizoarele din camere, Victor m-a așezat langă el,mpe canapea și mi l-a cântat. L-am ascultat cu emoție și cu acea lacrimă, în colț de ochi, care pecetluia prima mea audiție la mim toate piesele lui Victor.
“- Ce frumooos!” – i-am zis lui Victor, ca “verdict”. Era un cântec care combina iubirea de oameni cu iubirea pentru Dumnezeu! Cum de nu l-ai cântat până acum?!?” “- Va trebui să-l orchestrez și să-i dau drumul “pe piață” – a răspuns Victor, încărcat de entuziasmul meu. Curand, cântecul a fost îmbrăcat în orchestrație, devenind și mai inălțător. Victor a înregistrat o variantă solo , care a și intrat pe albumul “Lângă inimă îmi stai”, editat foarte curând.
Dar varianta cea mai frumoasă, cred, și mai emoționantă a piesei nu a fost cea inițială, ci cea de- a doua “punere în pagină”- una “colectivă”, imprimată cu ocazia unor sărbători de Paști ulterioare ; minunatul George Borcescu, director de producție editorială, pe atunci, la TVR, “a dat comanda” unui clip de sărbători, pe o piesă care să fie potrivită tematic, clip pe care Televiziunea Română să-l ruleze ulterior, în cele 3 zile de Paști. Pe atunci, lumii chiar îi păsa de aceste sărbători. Luminița Dumitrescu, prietena noastră de familie și regizorul meu de-o viață, mi-a spus la telefon de această “comandă” venită “de sus” si atunci, în virtutea prieteniei noastre, i-am sugerat să asculte noua piesă a lui Victor. Lumi a ascultat-o a doua zi, la birou și a decis pe loc: melodia este intr-adevăr nu numai emoționantă, dar și inspirațională pentru ea, ca regizor ce urma s-o traducă în imagini și simboluri. I-am relatat acasă lui Victor micuța mea “victorie” și am căzut amândoi de acord că piesa va avea un și mai mare impact dacă interpretarea va fi una de grup, în stilul marilor hituri internaționale, interpretate de un cârd de vedete. Am pus împreună pe hartie “distribuția”. Brainstormingul nostru a adunat unele dintre cele mai bune voci ale momentului. Victor a pus-o, țin minte, pe Dida cap de listă, știută fiind aprecierea de care artista se bucura în sufletul celui ce o cooptase, de altfel, în atâtea alte creații ale sale. Didei i-au urmat Gabriel Corabiță, Elena Cârstea, Talisman, Monica Anghel. Plus Victor, obligatoriu. Soțul meu a făcut un decupaj muzical și impreună i-am sunat pe cei “nominalizați”, propunându-le colaborarea. Niciunul nu a zis NU! Și nimeni n-a întrebat de bani, așa cum se face acum. Nici măcar nu au cerut să asculte melodia : numele lui Victor era o garanție a calității, iar cu mine colaboraseră în repetate rânduri la TVR și îmi cunoșteau seriozitatea și faptul că numi-am implicat niciodată în proiecte perdante. În plus, în ecuație mai apărea și numele Luminiței, semnătura ei regăsindu-se, pe atunci, pe cele mai frumoase videoclipuri muzicale lansate pe piața românească. La rugămintea lui Victor, am mobilizat și un cor de copii. I-am ales pe cei de la Meloritm, cu care colaborasem în repetate randuri, încă de la “Ceaiul de la ora 5”. Gata! Formula era completă, în studioul aceluiași Adi Ordean au avut loc imprimările. Țin minte cât de încântat venea Victor de la fiecare întâlnire cu artiștii! “Biserica iubirii” prindea un contur frumos, strecurându-se mlădios printre vocile de top ale muzicii românești de atunci.
…Odată imprimată piesa, urma să purcedem la pasul 2 : i-am predat-o, în noua variantă, cea colectivă minunatei noastre Luminița, care a ascultat cantecul, s-a emoționat odată în plus, după care și-a alcătuit propria echipă de profesioniști și…s-a pus pe treabă. În două săptamâni, videoclipul “Biserica Iubirii” era vizionat, în biroul său, de Directorul de producție editorială al Televiziunii Romane și primea “Bunul de tipar” pentru difuzare.
Cand m-am apucat de cartea dedicată lui Victor, am rugat-o pe Lumi să rememoreze câteva detalii ale nașterii acestui superb clip muzical, purtându-i semnătura, ca regizor. Iată-le, aș cum apar ele în volumul “Ceasul Iubirii. Cei 16 ani ai mei alături de Victor Socaciu”.
“ Când George Borcescu m-a rugat să realizez un videoclip pe care TVR să-l difuzeze pe întregul parcurs al duminicii Pascale, Marina a venit cu o sugestie : piesa lui Victor Socaciu, “Biserica iubirii”. N-o știam, am ascultat-o și mi-a trezit emoții nebănuite, așa că mi-am propus la rându-mi să transmit mesajul puternic al piesei printr-o filmare care să atingă sufletul oamenilor. Am ales să-i filmăm pe artiști în studioul muzical al TVR, soluția ideală pentru a-i avea adunați pe toți, în același loc, la aceeași oră. Emoția a fost prezenta în fiecare clipă a filmărilor… Acestea au continuat apoi în afara TVR. De data aceasta eram numai eu și “sufletul meu pereche” în ale videoclipurilor : directorul de imagine Aurel Aldea, cel care a reușit să transforme lumina în emoție. Scenele de Paști au fost filmate la Mănăstirea Plumbuita și Manăstirea Pasărea. Părintele Visarion Marinescu de la Plumbuita și măicuțele de la Mănăstirea Pasărea ne-au primit cu brațele deschise în lăcașul lor, pe noi – echipa TVR dar și pe copiii din formația “Meloritm”, conduși de profesoara Lăcrămioara Mitroaica, ale căror voci se auzeau în imprimare și era firesc să apară și în filmare. Munca noastră a fost încununată de montajul excelent al talentatului Cristi Grosu, care a reușit să transpună dorința mea de a prelucra imaginea cu lumânările, incluzand imaginea color în cea alb-negru . Țin minte că, la vizionare, George Borcescu mi-a spus cu lacrimi in ochi cat de mult l-a impresionat piesa și videoclipul și, curios din fire la orice noutate, m-a întrebat cum am reușit sa obțin lumânările color, in imaginea alb negru?L-am numit pe Cristi Grosu…”
Videoclipul a fost excelent primit de telespectatorii TVR, fiind redifuzat și în anii următori, după care… a rămas pierdut prin Arhiva Televiziunii Române, așteptând să se aștearnă colbul deasupra lui și să apară vreun inspirat realizator, care să-l repună în circulație, chiar și după trecerea în neființă a autorului său.
Una peste alta, sărbătorile de Paști din aprilie 1999 au fost marcate, la Televiziunea Română și, in general, in România, de superba melodie a lui Victor Socaciu “Biserica iubirii”pe versurile inspiratului Dan Verona, cantecul reușind să adune, pe genericele sale , o pleiadă de profesioniști de aur, din diferite domenii : muzică, versuri, interpretare, regie artistică, imagine, editare de imagine.
M-aș bucura să simțiți – vizionând și cu ocazia acestor sărbători, faimosul videoclip – aceeași emoție pe care am simțit-o și noi – Victor și cu mine – în ziua în care Luminița ne-a arătat, în premieră, rezultatul muncii sale :
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : GASTROCALMIN
Comentează