In 2001 , cand am implinit trei decenii , am primit o felicitare stranie , reprezentand o broasca testoasa la maraton , care gafaia , purtandu-si carapacea in spate.
Se afla langa o borna kilometrica marcata bizar : treizeci de ani…
Mesajul era clar : voi fi un longeviv , dar pentru aceasta trebuia sa imi incep suferintele.
Divortul a venit repede , iar in 2005 , an in care se vor intampla cele de mai jos , a murit tata. Pentru cineva care ii spunea in fiecare seara povesti , descrieri din fauna si flora lumii , toate in cel mai pur stil livresc si mediatic totodata , era o pierdere fara egal. Nimic nu mai putea schimba destinul implacabil al cursei fara sfarsit. Si totusi…
A popsit in cabinetul meu de medic o doamna care se ocupa de secretariatul Teatrului National de Opereta ” Ion Dacian ” din Bucuresti , recent mistuit de flacari. Prin bunavointa Ministerului de Interne , spectacolele se desfasurau in Sala de Cultura de pe Dambovita. Aveau reprezentatii si in tara , in efortul de a strange fonduri pentru a reface Efigia Operetei Romane. Imediat am spus ca si Giurgiu va pune umarul. Doamna , initial sceptica , mi-a oferit un program al stagiunii. M-am dus la Directorul Teatrului Valah din Giurgiu , la Directorul Directiei Judetene de Cultura , si desi pare putin birocratic , lucrurile nu au stat deloc asa. Ma cunosteau ca iubitor de arta si au girat pentru mine. In scurt timp , Opereta a venit in orasul de la Dunare. Spectacole pentru copii si pentru adulti. Nu am lipsit de la niciunul. M-am dus si la repetitii. Aveam patosul lui Eminescu , sufleur. Mai ales ca si el trecuse pe la Giurgiu cu trupa lui Iorgu Caragiale.
Atuul meu era televiziunea. Avand o emisiune de cultura , mi-am incarcat bateriile, gazduind pe o pelicula , intervievate de mine , toate numele mari ale Operetei Nationale. Lipsea cineva…
Bianca Ionescu.
Era in Parcul Alei sa isi refaca fortele dupa turneele epuizante. Fiind prim-solista avea de repetat singura. Cand a aparut pe scena , cameramanul isi strangea ustensilele. L-am rugat sa mai ramana. Mi-a spus ca nu poate. Am insistat. Mi-a aratat caseta care era plina. Atunci , am gasit solutia salvatoare : am extras din buzunar una noua. Precum un yankeu la Curtea Regelui Arthur , aveam ceasul la mana. Operatorul de imagine , bun prieten de-al meu , care de atunci mi-a devenit frate , a mai petrecut o ora filmand o discutie inedita , in lojele teatrului , intre doi oameni care nu stiau nimic unul despre celalalt : in cazul Biancai , justificat , in ceea ce ma priveste , dintr-o crasa ignoranta in domeniul muzical.
Si aici trebuie sa deschid o paranteza : dat de mic la Scoala de Muzica si Arte Plastice ” Victor Karpis ” din Giurgiu , am avut un parcurs lamentabil : am schimbat vioara veche a tatei pe care o purtam in cutie legata cu siret deoarece clamele ii cazusera , in schimbul pianului care ramanea acasa , dupa efortul fantastic al parintilor de a-l achizitiona si al unor muncitori specializati de a-l urca pana la al treilea etaj.
Singura indulgenta pe care o primeam iarna , din partea Profesoarei , era contemplarea empatica a mainilor mele pline de rani de ger , autoinduse prin introducerea lor in zapada si prin nepurtatul manusilor.
Eram admonestat intr-un caiet de care mama trebuia sa ia nota si se insista asupra orei zilnice pe care eram obligat sa o acord pianului. Cu zece minute inainte de prezumata sosire a mamei de la orele de franceza pe care le preda la Liceul ” Ion Maiorescu” , ma asezam in fata clavecinului miniaturizat , dar inca neprietenos , si aparent istovit de truda , imi indoiam degetele si umerii in stilul lui Dinu Lipatti.
La orele de teorie muzicala solfegiam ” Ursul doarme ” si ” Ceata lui Pitigoi ” , care nu aveau nimic de a face cu triada clasica vieneza sau cu barocul venetian.
Bianca Ionescu mi-a adus toate acestea.
M-am simtit ” Printul Operetei ”.
Intocmai lui Nae Leonard , galateanul care canta la ” Mogador ” in Paris , aveam in suflet o sala de spectacole arsa. Urma sa lesine pe scena , in pusee de tuse. Eu , sa invat treptat componistica , arta contrapunctului , tehnica modulatiilor vocale , secretul qui pro qou-ului.
Opereta incepuse in Gradina Oteteleseanu si iat-o intoarsa tot acolo , gazduita peste tot.
Am parcurs , ca spectator sau ca auditor doar , superbul palmares al Biancai : Franzi din ” Sange vienez ” , Bella Giretti din ” Paganini ” , Valencienne din ” Vaduva vesela “. M-am crezut Marco Polo cand ea era Mi-Tzu Ti si desi nu-i stiam prea bine graiul eram de acord cu ce spunea. Edyth van Hopper din ” Rebecca ” va relua leit-motiv-ul wagnerian al acestor amintiri : Manderley-ul in flacari. Dupa ” Adela ” din ” Liliacul ” m-am dus cu interpreta pana la tarmul Pontului Euxin , la Tomis.
Acasa studiam , mult mai placut ca in copilarie , muzica de film : de la pelicula ” Cucoanei Chirita ” si ridicolul cosmopolit , la micuta Dorothee , candva Judy Garland , acum Bianca , aducand prin curcubeul arcuit , un alt Cer , dincolo de ploaie.
Era clar , se nascuse o Stea.
Am facut impreuna spectacole de muzica si poezie la Giurgiu , emisiuni de cultura la televiziune , dar surpriza a fost , cand m-a considerat pregatit , sa ma invite la Conservatorul din Bucuresti , unde isi sustinea Teza de Doctorat despre radacinile folclorice ale Operetei Romane.
Acolo , intr-o receptie de gala , l-am intalnit pe Profesorul meu de teorie muzicala. De ani buni preda in aceasta Academie a Sunetului. Mi-am dat seama ca tematica de odinioara era doar ceva impus ce nu coincidea cu trairea launtrica a Maestrului disimulat.
Bianca , studenta Artei Florescu , a vrut sa imi arate pleiada de valori a Muzicii Romanesti.
Pianul meu de acasa isi regasea pacea in absenta mainilor mele. Dar indirect , isi implinise vocatia.
La o intalnire dedicata memoriei tatalui meu , Bianca a interpretat dumnezeieste ” Ave, Maria ” de Franz Schubert. Cred ca singurul care a auzit-o a fost tata , pana atunci obisnuit doar cu povestile mele.
Noi , ceilalti , eram fermecati de prezenta directa.
Cosmin Stefan Georgescu, Franța, aprilie 2021
Comentează