E cald. Mi-ar placea sa pot sta tolanit, lipsit de orice apasare, intins pe mijlocul strazii, urmarind parada de haos ce trece pe langa mine. Acum sunt pe margine. In sus poate fi orice, dar lumina macina instinctul si astfel, privesc in jos, cu o inocenta stranie, catre raurile de revelatii amagite.
Ar fi poate, prea frumos sa acord iluziilor ratacite, creditul de care aceastea au nevoie pentru a ajunge unde isi propusesera initial. Dincolo. Frustrarea creste treptat, iar sentimentul incapabilitatii mele devine cadranul prin care se reflecta visul colorat.
Sunt pe podul meu stramt, cuprins de orice altceva decat de implinire suprema, si ma balansez intre barele acestuia. Am incercat sa-l reabilitez, sa-l pavez, ba chiar mi-am dorit sa il transform in tronson de autostrada. De fiecare data a fost in zadar. Ma straduiesc deseori sa gasesc porti pentru a sparge conturul, pentru a reformula cadranul si astfel, pentru a fugi departe de vinovatia pe care durerile inchipuite mi-o insufla.
La fel de malitios, construiesc elanuri generoase care sa ma duca catre schimbari radicale, in care sa imi pot infrunta frica si eventualele temeri, cu ajutorul unei alte frici latente, romantica, dar totusi plina de neprevazut. Pasiunea ce arde in mine, dorinta incomensurabila de a restitui valorilor de orice fel gravitatea pierduta si de a incerca sa gasesc, cel putin pentru existenta mea, axa interioara valida, ma aduc din nou pe pod. Am plantat si flori. Ba mai mult, ca un bun cetatean, am imbratisat cliseul care spune ca individualitatea poate fi capatata doar in momentul in care plantezi un pom, construiesti o casa si faci un copil.
Copacul e in mijlocul strazii, iar de pe ramurile lui mai pica cate o frunza trista, cate un gand, cate un rand, ori o soapta. Copilul e podul in sine, iar casa e demult timp consolidata, cu perceptii, cu valori precise, cu indicatii clare si cu o fundatie durabila.Dedublandu-ma din rolul cetateanului de pod, constientizez ca, in cele din urma, la un pod se rezuma totul si in viata.Ori il treci, ori nu.Ori il traiesti, ori ramai captiv in cercul pe care aceasta, involuntar, il formeaza in tine.
Mi-ar placea sa zic ca podul meu poate fi trecut cu usurinta. E doldora de gropi, care odata astupate, ajung sa devina cratere si mai mari. Tonalitatea din penumbra e amortita, iar cenusiul e constant.
Cenusiul este starea agasanta dintre vis si realitate. Goana dupa culoare accentueaza nuanta indecisa si astfel intensifica frica. O frica ce poate fi cuprinsa prin imbratisarea unei alte temeri, la fel de pasionanta. As vrea sa cred in zicala, care voalat, releva aceeasi idee. Dar teama de acel absolut ii face pe toti sa uite ca doar aruncandu-te ca un nebun in necunoscut poti ajunge in pragul in care podul tau sa fie tronson de autostrada, fara limita de viteza.
Don Quijote, un nebun serios, a sesizat nuanta si a ingrosat tusa pana in momentul in care, trezit fiind din nebuloasa incercare, profund, si-a dat seama ca totul se rezuma la a incerca. Asta ne lipseste.Asta imi lipseste si mie pe deplin. Desi am resurse, am ezitat de fiecare data sa incerc sa trec de bariera podului meu. Am uitat sa va spun, ca oricat de maiestuos ar fi, podul meu are bariere, precum are si cel mare, peste care toti trecem.
Ale mele sunt vizibile, cele mari nu. Desi toata lumea se zbate sa demonstreze ca deschiderea catre universul mare a deja realizata, ca progresul a dus catre o diminuare a conceptiilor claustrate, acest fapt e fals.
Da, podul mare e deja tronson de autostrada. Cu siguranta nu are un capat clar in viziunea multora. Dar bariera e undeva acolo, ascunsa si zilnic, loveste ca intr-un joc de Pinball, orice floare ratacita venita de pe un pod mai mic, in ciocul unei vrabii de visare.
Probabil bariera mare poate fi sparta de un “”donquijotism” exacerbat, dus departe de poarta realismului dezgolit si infipt, pana in pragul in care iluzia ia locul ratiunii.
Visul meu e haotic, iar peste pod a trecut acum o basculanta.Ma trezesc. Pe jumatate plina, se opreste la bariera, si reuseste astfel sa treaca. Ma intreb ce a facut soferul sau in ce consta incarcatura. Era doar jumatate de masura. O parte a dualitatii din realitatea mea, si implicit, din mine. Intregul nu ar reusi sa treaca, dar s-ar lupta pana la ultima suflare.
E mai sigur sa accepti jumatatea, sa eviti riscurile si astfel sa treci prin ea cu dorinta, ca la un moment dat, vei fi un tot, dar permanent cu teama, ca din spate vei fi lovit din nou ca o minge pe terenul de tenis. Iar siguranta ne lasa uneori cu un gust amar, caci viata e o basculanta plina cu de toate, care colinda universul, numai ca uneori, ajunge la un pod cu bariere, creat de catre constinta, si se intoarce exact din punctul de plecare.
E viata oare un pod cu bariere, sau oare podul cu bariere suntem chiar noi?
Foto: AnaMaria Halalai
Comentează