Orice femeie e frumoasă?!

Nu-mi plac odele! Asta se trage cumva de la faptul că mi-s prea mult cu fruntea în nori încât să mai pot suporta urale lacrimogene și debitări verbale fără rost. Eu unul fug de asta cât pot. Azi am picat la mijloc, ce să-i faci? Asta pentru că, vrem nu vrem să recunoaștem, orice femeie e frumoasă. Și nu mă refer dopar la chip, ci la întregul pe care-l reprezintă. Ca mamă, ca artă, ca întreg, ca o poezie nespusă, deloc mâzgălită de urât și prea rar întinată de ceva atât de grav încât să nu-i poți acorda circumstanțe atenuante.
Eu am problemele mele legate de femei, pe care le-am semnalat în diferite cazuri, de la nonșalanță la ranchiună, până la obsesii și pizmuiri inutile, dar mi se pare că toate pică-n derizoriu atunci când vezi că într-adevăr, oricum ar fi, femeile-s frumoase. Spuneam acum ceva ani că femeia e o rupestră formă de veșmânt uman. Din coastă ar zice unii! Asta mă-ndoiesc sincer! Povestea cu Eva nu avantajează nici o divă și nici o mamă care poate că e o artă mai mult decât o ispită îndoielnică!
În cufărul ciudat al vibrațiilor umane, stă fără să reclame abuzurile zilnice și strivirea sensibilității, eterna feminitate. Cu intreaga-i sensibilitate, cu senzualitatea nuantata, cu fascinantul mister, existenta feminina reprezinta cheia continuitatii, in scenariul cu aspect de gluma proasta, interpretat magistral de viata. Despre asta e azi, mai mult ca oricând, despre feminitate și despre acel ceva la care noi, indiferent de sex, ne întoarcem cu privirea ori de câte ori ne mutăm cu gândurile departe – mama. Aceeași voce caldă, același surâs, o singură lacrimă și-o tăcere ce așteaptă, până la final, cuminte, înțelesul existenței sale!
Nu as vrea sa construiesc o laudă necontenită, dublată de vreo falsitate, dedicata acestor zile simbolice si cu atat mai putin sa investesc perioada destul de colorată oricum cu cine știe ce sclipiri mistice, in schimb, nu pot sa nu punctez, din experienta proprie, ca lumea insasi imprumuta din atributele pe care colosul lumii, femeia, le detine, si ca timpul ar fi fost poate prea singur fara un zambet, un zbucium, un suspin.
O candela la baza entitatii umane supreme, al cincilea anotimp si cel mai de pret dar pe care divinitatea l-a masluit. Un prim plan al acestei esente de dimensiuni incomprehensibile. Incercand sa ii dau tusele perfecte, descopar ca farmecul si genialitatea sa s-au nascut din imperfectiunea luminii si umbrelor care ii contureaza maiestuos sufletul.
Prinse de himera relativitatii, va pierdeti, in etape clare, tainuind o vraja ce salasluieste in imensa inima umana de o vesnicie. Durerea. O voi femeilor, ciudate note, identitati duale, cautati! Cautati lumea, cautati taina propriei voastre trairi, si printr-un joc al intuitiei si flacarii ce arde in voi, adunati emisferele paralele, si la fel de pur, banal de simplu, intr-un mistic decor al frivolitatii si efemeritatii, creati, formati, slefuiti, desavarsiti.
Caci totul e unic in simtire.
Si indiferent de cate doze romantice ascunde fiecare destin, de puterea feminitatii sau dualitatea exhibitionista a masculinitatii, un singur lucru e cert, in toata pleiada pustiului mirific si al spiritelor haotice – acela ca unicitatea nu sta in chip sau in talente, in voci sau in cumintenia ori nebunia gandurilor, ci in ceea ce, cu tarie, simtim.
Lumea, viata, femeia, noi, trupul, spiritul, toate sunt unice. Dar mai presus de ele e sentimentul ca substantialitatea si insasi unicitatea, care realizeaza distinctia clara intre impostor si geniu, intre peren si sacru, intre ceva cu adevarat puternic si o falsa identitate care da bine in peisajul unora, e data de suflet. De onestitatea acestuia si de maretia care schimba macazul unui alt suflet intr-o clipita, transformand privirea in raza. Unica-i durerea, unica-i iubirea, sfanta-i mangaierea, magica-i simtirea, pentru că în final, orice om e frumos!