Într-o zăpadă fără fulgi, într-un miracol alb ce n-are înfățișare, într-o continuă bucurie de-a fi puștiul ce mergea pe la neamuri, fiindu-i rușine să cânte...
Autor: Narcis Avădănei
Sunt o filă nescrisă din cea mai bună variantă a mea. S-ar putea să nu mă placi și-ai putea, la fel de bine, să-mi acorzi credit și să citești, așa printre rânduri, câteva din constatările mele, cu și despre femeile de 10, cele pe care le-am descris și aprofundat întotdeauna.
La bază jurnalist și PR freelancer, am știut mereu să mă joc. Și așa îmi place mie să mă joc. Să pierd clipele, fără ca măcar să-mi pese de trecerea lor. Să încerc, știind uneori că pariu-mi va fi fără izbândă, să găsesc acele sensuri existențiale. Ce-i drept, că nu le găsesc! Dar știu că joaca aceasta ajută, mă ajută și deschide lumi ale frazei! O, și câte vorbe pot îmbrăca lumea aceasta ! Și nu, n-am scris în joacă, în schimb m-am jucat scriind, cu responsabilitatea gândului matur.
Apropo, eu scriu. Asta mi-e activitatea. În cele mai multe situații prost, deși nu știu cum se face, că toată lumea mă contrazice. Aș vrea, n-aș vrea. Astea-s limitele bucuriilor mele. O balanță între putință și realizare, între dorință și incapacitatea de a drumul focului.
Partea pecuniară, viața, concretul, paradoxul – simple bătăi de cap. Un fel de capitole în caietul de pontaj, pe care le bifezi doar dacă stai bine cu mansarda. Acum, normal, mansardat complet nu cred că sunt. Refulările astea existențiale le-am avut de mic, dar mi-am cultivat un soi de sistem de autoapărare. Luciditatea e principala armă. Mai apoi conștientizarea faptelor, a putințelor, a libertății și a felului în care ea mă poate răni.
Și m-or lăsa să mor, la un moment dat, toate iertările și trecerile mele, toată răbdarea și cumpătarea și nedreptatea asta mare pe care mi-e dat, nătâng și...
N-am înțeles niciodată oamenii invidioși. Nu cunosc acest sentiment și chiar n-o fac acum pe-a sfântul venit de pe munții plini cu altceva în afara virtuților...
De toate mă pot dezice, pe toate le pot înțelege, mai puțin ipocrizia și nevoința unora de-a epata fără să fie neapărat cazul. Nu voi putea vreodată, nici...
Arămii și uitate de lume trec mai toate toamnele mele, scăldate în emoția unui timp trăit ca la carte. Și pică multe tristeți. Toamnele-mi descoperă chipul și...
Oamenii trebuie să creadă în ceva. Trebuie să-și găsească repere și să se agațe de orice urmă de vitalitate, lipsită de indolența unor fugari care nu vor...



