Ea și El Ultimul romantic

Bună toamnă!

narcis

Arămii și uitate de lume trec mai toate toamnele mele, scăldate în emoția unui timp trăit ca la carte. Și pică multe tristeți. Toamnele-mi descoperă chipul și-mi acoperă inima cu friguri, de teama de-a nu arăta vreodată că am și suferit cu ea, am iubit, am râs și-am spus pe mai departe, drumul meu anevoios, ca într-o continuă vocație cu normă întreagă. Nu cred în nostalgii și mi-e teamă mereu să nu pic în deznădăjduiri. Toamna asta a mea nu e anotimp, e o etapă a chipului meu, o altă filă de furtuni aprinse, un strigăt nespus de rugăciuni și iubiri ce trec și vin.

Nostalgia nu e doar emoție, nu e nici admirație și nici amintiri trecute peste căutările unor neșanse. Nostalgia înseamnă recunoaștere, înseamnă mai mult decât mister. Nostalgie nu e nici oportunitate, tăiere de venă și amărăciune. Ea întregește decorul, întristează și îmbărbătează. Serios acum, nostalgia nu scoate răul din noi, ci ne ridică, ne pune în funcțiune și ne dă un șut dorsal, în așa fel încât să ne dăm seama că am avut binele pe care-l putem multiplica. Nostalgia e reverie, e poezie întreagă, cu versuri mute și tăceri de cândva până pe-un mâine aproape sigur dominat de frumusețe și iubire. Nostalgia ești chiar tu, doar că văzut cu alți ochi.

Toamna nu-mi aduce nenorociri. Nu trec și vin năpaste și nici nu se veștejește ceva. Toamna nu e trecere, nici renaștere. E doar o etapă a confruntărilor. Și tot ea, buna de ea, mi-aduce tăinuri și destăinuiri. Prin ea ne-aducem aminte. Tăcerile sufletului nostru nu se relevă prea des și atunci când o fac pot destrăma concesii și pot ajunge să producă furtuni de lacrimi, războaie și să doboare ceruri întregi de suferințe. Toamna e prilej de răscumpărare. Acum dăm la schimb verile trecute, dăm nebuniile și libertatea, pe un soi de viață asumată, desenată pe arămiul frunzelor și pe fiecare tresărire a clipelor ce au parfum cu totul special.

Mi-s mai semet toamna, iar vremea asta indecisă mi-arată că așa suntem și noi, dominați de incertitudini și meru cu capsa pusă. Nu avem vreodată puterea de a ne da seama cât suntem de mici, într-un veșnic copac de pe care vin și pleacă suflete, uscându-se de la bruma întrebărilor. Toamna e un răspuns la toate, e o lumină, e o conștientizare a firii, poate acel soi de redescoperire pe care nimeni și nimic nu-l poate spune, în dezfrunziri, mai frumos ca ea!

Rutina ne-a răpit, fără a avea măcar libertatea de a ne împotrivi, orice repetare a ceea ce suntem. Nu mai putem visa cu amploare, nu ne putem permite sa renunțăm ușor și să o luăm de la capăt. Rutina asta de toamna continuă, care-i mai banală decât o descriu eu aici plastic și poetic, e efectiv viața. Toate se topesc, toate trec și pică și le călcăm în picioare după ce le plângem câteva zile. Toamna nu se cumpără și nici nu se răscumpără, toamna se descoperă!

Și-acum, în start impresionat și deliric de septembrie, când complicitatea mea cu anotimpul capătă dimensiuni impresionante, fără reminisciențe și fără cereri inutile de revenire, găsind în el tot ce aș vrea să fac și nu pot face cu ușurința pe care el o afișează atunci când se descotorosește de frunze, de lumină, raze și căldura cu aspect uman , aș vrea să pot da gir complet de trecere tuturor poveștilor mele. De toate felurile. Cele ce-mi trec permanent prin față, cu morți și vin, cu mari iubiri și plecări, cu toți. Să renunț la dorința de a le face după chipul și asemănarea mea, să renunț la ele de tot, să le retrăiesc ca pe acele povești nemuritoare ale înțelepților, căci ele au de toate, dar niciodată nu au eroi tomnatici… Bottom of Form

Foto – Ana Maria Halalai

Comentează

Click aici pentru a spune ceva frumos

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.