De toate mă pot dezice, pe toate le pot înțelege, mai puțin ipocrizia și nevoința unora de-a epata fără să fie neapărat cazul. Nu voi putea vreodată, nici obligat, să pot raționa cum este să revii asupra unui cer complet tăvălit în cuvinte și-apoi să-l pansezi cu infatuare, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, aducând în toată istoria și afecțiune și tot felul de scheme fără noimă care te fac din ce în ce mai mic.
Nu sunt și nici n-aș putea fi vreodată în rolul lupului moralist. N-am nici statura, nu-mi permite nici vârsta și parcă mai am de adăugat și la capitolul de experiențe și înțelepciune. În schimb văd, pot jongla vorbele și am aproape educația temeinică de a putea construi în jurul meu lumina, arta și frumusețea unei lumi care ar putea fi mai simplă și mai lipsită de condescendența falsă. Dar mă simt bătrân de-atâta nepăsare, mă doare pupincurismul, tare de tot, rămânând bolnav de tăcerile nespuse la timp.
Cum ar arăta oare peisajul tomnatic al deznădăzdurilor noastre dacă am fi onești? Ne-ar durea? N-aș crede. Ne-ar face mai mici, infimi, ne-ar omorâ sau am fi trași la răspundere dacă am raționa și-am vedea adevăruri simple, corecte? Onestitatea și inteligența de tranșa situații și oameni nu e pentru fiecare. Oamenii dau rapid cu piciorul la tot ce au. Scuipă unde au iubit. Lovesc și mânjesc orice frumusețe anterioară, doar dacă-s avantajele mai supreme. Și uite-așa, ei, oamenii, n-au puteri, n-au ochi să simtă mai departe de tot ce e viu și manipulat, uitând sau neștiind că-n furtunile lor sunt valoroși, sunt aprinși de iubiri și vorbe interioare!
Oamenii sunt păpușile sufletului. Îi poți foarte ușor întoarce cu cheița. Li se strică uneori bateriile, dar își revin cu brio dacă-s motivați să poată lăsa trădările și uitările în neguri făr’de context! Oamenii au răbdări, dar nu au pentru ce și nici de ce să rabde, pentru că viața e pe principiul de acum. Adica haideți, fără a ne mai ascunde, nu o să căpătâm nici o împărție devenind martiri ai unor idei învechite. Viața nu este pe ritmul unor precepte. Are reguli, are bun simț, are inteligență. Iar inteligența nu e sinonimă cu altceva decât cu libertatea!
Văd și nu-mi place deloc, dar deloc, cum ne schimbăm părerile. Cum îi judecăm fără a avea resentimente pe ceilalți, știind bine că nici nouă nu ne-ar face o deosebită plăcere să fim în locul celorlați. Văd și nu înțeleg de ce trebuie să murdărim, de ce trebuie să impunem ce ni se pare nouă corect și altora. Văd ură și răutate. Văd oameni ipocriți, care-i stampilează pe cei din jur cu stigmate, cu păreri lipsite de fundament. Văd înverșunări și în fond, n-avem nimic de câștigat.
Poate că cele mai mari câștiguri ale noastre vin din înțelepciune, din artă, din capacitatea de a nu răni și a lăsa pe cineva, oricine ar fi el, să găsească acele așa zise pedepse ale unor închipuite, în fața noastră, greșeli. Eu nu mă refer la toleranță. Mă refer la minte și la lipsa de ipocrizie! Oricând ai putea fi și tu în locul celui pe care-l blamezi. Nu ești perfect și ai cu siguranță multe minusuri ce ar putea reprezenta motive pentru a râde.
Și n-am mai înțeles ceva! De când a râde de ceva și cineva e umor? De ce n-avem umor, umor? De ce stand-up comedy, de ce bătăi de organe, de ce mișto-uri ieftine? Nu vreau răspunsuri. Le știu, dar mă încăpățânez să rămân la propria mea „valoare de piață, cu imoralitatea mea, cu greșeli, cu nimicnicia de a vedea printre cuvinte, cu înălțarea mea și pregătirea specială! De ce să nu fim așa cu toții? De ce, dacă suntem ai naibii de scumpi, ținem morțiș să ne ieftinim?
Foto: Ana Maria Halalai
Comentează