Ea și El Ultimul romantic

Să-ți pese!

Și m-or lăsa să mor, la un moment dat, toate iertările și trecerile mele, toată răbdarea și cumpătarea și nedreptatea asta mare pe care mi-e dat, nătâng și fără milă, s-o îndur. Voi reuși probabil să-mi dau și ultima suflare în fața unor redute pe care n-am cum să le acopăr și n-am cum să le scot învingătoare în lupta mea continuă pentru bun și frumos, pentru calitate, pentru lucru făcut temeinic!

Am o ură viscerală, metaforică, de-a dreptul patologică uneori, pentru nepăsare. Asta detest cel mai tare pe lumea aceasta – oamenii nepăsători. Nu știu cum e să fii așa, ca frunza tăiată fără noimă, de simpliști zeflemiști, care n-au, dar chiar n-au urmă de rațiune a firii, către câinii moderni, care au două picioare și mintea plină de jocuri cu vorbe încrucișate ori integrame rimate, vesele și colorate. Zău că mă apucă răul să văd cum lucruri se duc de râpă din vina celor care pontează.

 N-aș putea face ceva în universul acesta mare, n-aș putea exista doar pentru a da cu prezența. Nu, nu! Nimic nu e mai important decât altceva pe lume. Nu familii, nu plozi, nu imaginare probleme. Dacă le ai pe acelea, ai capitolul lor special în care trebuie să fii devotat 100%, așa cum le ai și pe cele legate de muncă și alte activități. Pentru că tu singur ai ales să fii acolo!

Nu sunt un visător, deloc infantil, dar îmi dau tot sufletul atunci când cerul meu suprem poate străluci și când știu că prin el, pot descrie onest povești despre un curat cum nu ți-e dat să vezi frecvent. Și până la urmă și datul acela cu mătura nu trebuie să fie un stigmat, o rușine demnă de milă. Ba deloc. Există curățenie făcută armonios, exemplară, de oameni care știu că și această îndeletnicire e un fapt măreț, cum există și loaze după care trebuie să mai vină alte două din urmă ca să repare greșelile.

Urăsc lipsa de interes. Urăsc atitudinea de superioritate și sunt sigur că noi toți am trăi într-o lume mai bună dacă nu ne-am crede mai superiori decât ceilalți și ne-am vedea de bucățica noastră. Indiferent de câștiguri, de stomac, de sacrificii, cu riscuri asumate, dacă te implici în ceva, încearcă să duci totul onorabil la final și fii acolo, dând de pereți cu principiile, lăsând onoarea aceea imaginară și așa zisele reguli. Nu sparge ușile la ora de plecare!

Nu fugi de responsabilități, pentru că viața nu înseamnă confort, nu înseamnă ușurința de a trece prin ea după un parcurs impus de alții (a se vedea cazurile flagrante de îndobitocire numite “familie tradițională”, pe care nu o dezvolt, din  rațiuni ce țin de un bun simț ce mă caracterizează, de mic copil, crescut, ce să-i faci, într-o familie cu doi oameni demni, care-au pus zăvor iubirii și mi-au oferit atenție, trăindu-și viața cu dăruire și înalt)!

Și atunci, cândva, eu știu că nu o să am statui. Știu că poate trecerea mea va rămâne în haos, că zbuciumul va fi desuet, dar mai știu că strălucirile muncii mele se vor vedea. Cu tot noroiul aruncat de ei deasupra. Știu că pot lăsa urme adânci ale unei inscripționări de cuvnt și-ale bucuriei de-a munci cu demnitate, într-o misterioasă și plină de nedreptate viață, care ar face orice să-ți pună cele mai speciale și mai cuprinzătoare piedici.

Și fără acele confirmări, eu am conștiința împăcată. Că am dat tot! Iar tu, oricine-ai fi, să știi că trebuie lumina să o împarți și gândul sa-l imparti … Și indiferent că uneori îți vine să îți pui picioarele, rațiunea și inteligența în funcțiune și să o iei la sănătoasa, conștientizezi că în viață ai nevoie să fii tu, indiferent de ce zic alții, cum simți…în orice formă și veșmânt…pur și simplu!!!

Etichete

Femei de 10 pe Facebook