N-am vanități. De la asta aș vrea să pornim în discuția noastră. Nu mă dau în vânt după stabilitele principii și nici nu-mi place să-mi spui că așa trebuie să fie. Într-un cuvânt, sunt malebil, astfel că n-am orgolii. Dar ce-i cu orgoliul? Păi e o mare bufă, o glumă proastă a vieții asupra ta, un fel de mâncare fără gust care nu te face decât să devii mai urât și să-ți modifici toate ideile despre ce-i fain să faci.
Nu mergem aici pe principii morale sau pe cele ce zic că-i ideal să întorci obrazul, dar orgoliul și răzbunarea te fac mic, nesemnificativ, o primată cu statut de mare div, care-i doldora de complexe și care nu arată cu nimic mai spectaculos decât cei de la marginea străzii sau din cartierele rău famate ce au făcut un cult din reglarea de conturi.
Orgoliul, habotnicia de a ține cu dinții de anumite reacții este o dovadă a slăbiciunii. Da, se poate trece cu ușurință și peste vorbe, se poate trece peste orice acțiune, atât timp cât inteligența e cea ce învinge. Nu includem în mijlocul subiectului nevertebratele care nu pot mai mult decât a se bate cu pumnul în piept pentru anumite ridiculizări și pentru lecțiile de viață care-i definesc în aparență, dar pe care nu dau doi bani în esență.
Orgoliul e un fel de boală care macină, care te duce în zone uitate și care nu de ridică pe vreun piedestal pe care-ți imaginezi tu că stai, ca evoluată specie. Dimpotrivă, toți te râd, aruncând pe la spate cu roșii în tine, păstrând doar sensul pe care mintea ta îl poate debita – acela că e bine să te ții tare pe poziții și să dovedești că ești mai bun. Loialitatea, modestia moderată, echilibrul și în sine, desteptăciunea nu zac în romane și-n volume de psihologie, ci în puterea fiecăzuia de a învăța lecții, de a le aplica și de a vedea că relaxarea este cheia unui viitor armonis, într-o lume care n-are timp să-ți asculte năduful nesemnificativ și imaginar.
Într-o lume ce poate fi privită ca un spectacol de nuanțe, cu personaje stranii și personalități asupra cărora planează în permanență superficialitatea, cu turbulențe zilnice, se cere cu ardoare o fărâmă de aer proaspăt, pozitiv, în care să n-avem orgolii și opinii contrare, judecând la maxim. Căci pozitivismul poate fi sursă de inspirație, poate fi factor determinant în evoluție și mai poate îmbraca un suflet măcinat de dureri hilare si angoase . A fi pozitiv și a arunca tristețile mototolite atent la gunoi se apropie cel mai mult de acea relativă ”stare de normalitate” – stare ce în prezent nu se regăsește în peisajul dominat de incertitudine și uitare, în frontierele sparte de concepții.
Și uneori e mult prea greu să ne pară rău sau să recunoaștem că am greșit. Ba dimpotrivă. E mult mai sexy să fi greșit ceva decât să lași o falsă impresie a unei perfecțiuni mediocre, asta pentru că geniile nu-mi cataloghează niciodată acțiunile, nefiind nevoie să le încadreze în vreo situație. A cere scuze e poate una dintre cele mai nobile și mai sincere acțiuni de pe lumea asta. Cerurile pică, nervii iau foc, rămân în derâdere și cuvintele, rănile se șterg, iar scuzele apar ca o prelungire firească a celui ce le spune, a celui ce le acceptă.
Că nu rezolvă mare lucru, e cert, dar apar ca apanaj al oamenilor destupați la minte într-o lume ce ne taie respirație și ne face să ne îndoim, de multe ori, de sănătatea nostră mintală, condamnată la ceva indescriptibil! De asta-i orgoliul arma prostului, pentru că lovește cu ea atunci când e cazul de cu totul altceva! Și-ți spui, vorba cântecului autentic – care-i om și care-i câine?
Comentează