Amintiri din valiza LAMONZA. Episodul 115. Marele Zid și mica Eu !

Oare încape și Marele Zid Chinezesc în valiza mea , Lamonza? Se pare că da! Cele mai frumoase amintiri, generate de vizitarea acestei minuni a lumii, tot în valiza de pe dulap au fost depozitate. Așa că astăzi, le extrag cu grijă și vă vorbesc despre una dintre cele mai spectaculoase experiențe pe care le-am avut în China.

…. Îmi amintesc cum, la școală, profesoara de geografie îl definea ca fiind „singura construcţie de pe Pământ care se vede cu ochiul liber din Cosmos”. N-aveam cum s-o contrazic pe atunci, dar prinsesem un dor nebun de a mă convinge, cu ochii mei, de măreţia acestei minuni a lumii. De aceea, odată ajunsă la Beijing, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă cocoţ pe Marele Zid. Un fel de „Vedi Roma e poi mori”

Autocarele care vin „ceas” ne depun în punctul de unde ne „înscăunăm”, doi câte doi, ca la şcoală. Telescaunul străbate, preţ de circa 10 minute, un munte încărcat de verdeaţă. Urcuşul este relativ abrupt, iar înălţimea suficient de mare pentru a ne lăsa străbătuţi de fiorul general valabil în cazul oricărui pământean aflat într-un telescaun: „Ce ne facem dacă se opreşte curentul şi rămânem suspendaţi deasupra prăpastiei?” Dar telescaunul ne depune cuminte la punctul terminus. O mână versată ne rupe următorul rând de bilete. Trecem de o poartă de piatră şi… în faţa noastră se deschide Marele Zid!

…De ce-şi construiesc oamenii gard la casă? Întrebarea e atât de simplă, încât nimeni nu se mai căzneşte să-i găsească răspuns, ci, pur şi simplu, de milenii, lumea înalţă garduri. Pe de o parte, vrea să-şi delimiteze proprietatea, iar pe de altă parte, să şi-o protejeze.

China a fost un imperiu. Bogăţia materială a făcut mereu casă bună cu cea spirituală, iar despre ceea ce a dat China umanităţii s-au scris tomuri întregi, care căptuşesc acum bibliotecile Planetei. Istoria Chinei, derulată pe parcursul a milenii întregi, a lăsat urme de neşters. Marele Zid este una dintre ele. Unii îl consideră un simbol al izolării istorice a Chinei şi al sentimentului de vulnerabilitate al acesteia. În fapt, zidul şerpuitor, căţărându-se sprinţar pe cele mai înalte culmi ale unui relief extrem de divers, a fost construit în scop defensiv, în timpul domniei lui Qin Shi Huangdi (221–210 î.Hr.). În ciuda meterezelor sale impresionante, zidul nu şi-a atins întru totul scopul, fiind străpuns ulterior atât de către mongoli, cât şi de către manciurieni. De atunci şi până acum însă, chinezii s-au mândrit cu ceea ce au fost în stare să înalţe înaintaşii lor: Marele lor Zid impresionează turiştii din întreaga lume, care se bulucesc să se minuneze cum de au avut nişte pământeni forţa şi tenacitatea de a înălţa o astfel de construcţie impunătoare, ai cărei peste 8 000 de kilometri o făceau cândva să fie singura construcţie de pe Pământ vizibilă din Cosmos. Așa ni se spunea, cel puțin, la școală.

A spune că „ai vizitat Marele Zid Chinezesc” e o mare prostie! De fapt, nu poţi vizita decât un firicel din partea refăcută a Marelui Zid. Căci Marele „Rest de Zid” continuă să şerpuiască nestingherit, pierzân- du-şi ruinele sfărâmate de timp printre nuanţele de verde ale vegetaţiei sălbatice şi respectând un traseu gândit minuţios, cu mii de ani în urmă!

Iată-ne la Mutianyu, unul din punctele turistice ale Marelui Zid. Telescaunul ne lasă în locul din care începem Marea Şerpuire. A noastră nu durează mult: câţiva kilometri — vreo doi! — în care ne luptăm deopotrivă cu arşiţa şi cu deloc comodele suişuri şi cobo- râşuri. În jurul nostru gâfâie, la unison, turişti din întreaga lume. „Oooo!” şi „Aaaa!” sunt la ordinea zilei: fiecare deschidere de peisaj este marcată de murmure de admiraţie şi de ţăcănitul aparatelor de fotografiat, care înmagazinează, flămânde, mărturii pentru acasă. Adidaşii mei sfârâie parcă pe piatra încinsă de cele 40 de grade ale lui Celsius care ne însoţesc. Cineva povesteşte în engleză, unui grup de guri căscate, ce se află SUB încălţările mele: un strat gros de cărămizi arse, cimentate cu mortar de var şi pastă lipicioasă de orez, apoi un strat gros de pietre mari, continuat cu unul la fel de gros de pământ şi pietriş bătătorit, căp- tuşit, la suprafaţă, cu plăci de piatră şi cărămizi. Toate acestea, cap la cap, adună cei 8 metri ce stau sub noi. Iar deasupra mea, descoperim cerul albastru şi atât de liniştit al Chinei de azi.

Căldura asupreşte constant şi răsuflăm uşuraţi, pe limba universală a victoriei, ori de câte ori paşii ne aduc în lăcaşul unui turn de veghe. Construite iniţial ca forturi, locuinţe şi magazii de provizii şi răspândite de-a lungul Zidului, acestea devin, iată, adevărate depozite de răcoare pentru turiştii leşinaţi, ca noi! Între turnuri, distanţa este de două lungimi de zbor de săgeată: în gândirea proiectanţilor de odinioară, niciun spaţiu nu avea voie să rămână neprotejat.

Fiecare se plimbă pe Zid cât doreşte. Sau, mai precis, cât îl ţin picioarele. Sau cât îl lasă canicula de afară. Aglomerate în fotografii, peisajele fabuloase din jur vor călători spre toate colţurile lumii, sfârşind în albume sau în fişiere de calculator. La plecare — marea surpriză: dacă eşti curajos şi îţi plac senzaţiile tari, organizatorii îţi oferă şansa unică de a străbate peisajul, de sus în jos, şi altfel decât cu telescaunul: călărind individual o săniuţă gen bob, care alunecă printr-un jgheab metalic ce şerpuieşte prin munţi. Panourile te avertizează că această modalitate de a coborî este pe riscul tău. Dar… ai deja bilet şi nu ai încotro! Urci în „bob”, tremurând ca un… bob de orez într-un wok, pus pe foc! Eşti numai tu şi natura din jurul tău şi, dacă nu-ţi vei pierde vremea tremurând de frică până jos, vei avea răgazul ca, în timp ce aluneci pe serpentinele muntoase, să recapitulezi în minte cele văzute. Şi să te declari încă o dată fericit pentru faptul că, iată, te numeri printre cele peste două milioane de pământeni care păşesc anual pe Marele Zid Chinezesc.