Autor : Gelu Al Raiciu
M-am așezat nici prea aproape, nici prea departe de scena îmbrăcată toată în catifea: unde am găsit loc. Imediat, cei de pe scenă au început să cânte o Serenade Lointaine iar eu am putut privi în voie nostimul profil iberic al Leonorei și degetele-i ce alergau pe clape cu o ușurință reconfortantă.
(…)
M-a zărit înainte de ultima piesă, fără să schițeze nici un gest, rămânând concentrată asupra pianului. În schimb, la final, când m-a văzut îndreptându-mă spre ea a deschis brațele și a zâmbit larg și m-a întrebat:
Carlos?
Așadar, Carlos nu-i spusese nimic despre posibila mea venire la concertul la care tocmai asistasem.
Am urcat cu toții, muzicieni și spectatori, pe terasa cafenelei, și ne-am așezat la mesele din piață, bucurându-ne de căldura plăcută a serii de vară. Din Biserica Franciscană se revărsau familiile care ieșeau de la slujba de hram, cu toții îmbrăcați în costume de sărbătoare. Precum Carlos pe vremuri, organizatorul concertului – un cunoscut promotor specializat pe jazz (care nu se limita la asta) – juca rolul unui bun amfitrion atrăgându-ne atenția asupra câte unui detaliu din piață. La urmă, a atras atenția oaspeților ne-clujeni că cei ce ieșeau din biserică erau îmbrăcați cu straie de sărbătoare transilvănene: românești, ungurești și săsești. Eu i-am arătat Leonorei statuia Sfantului Anton de pe fațadă…
Era, și nu era aceeași Leonor pe care o cunoscusem acasă la Carlos. Avea aceeași strălucire în obraji, dar se împlinise căpătând o siguranță de sine pe care tânăra pianistă de la Abrantes doar o simula galopând impetuos, lipită de coama calului, sau aruncându-se sălbatic asupra pianului… dar pe care, în sinea ei, încă o căuta. Mi-a spus că foarte curând după seara petrecută acasă la Carlos a cumpărat partiturile și a început să repete piesele de Enescu despre care îi vorbisem. Violonistul și cellistul vorbeau cu aceeași însuflețire despre Enescu, încât noi, românii din jurul lor, trebuie că arătam de parcă încă nu se terminase concertul.
Se făcuse târziu și, încet-încet grupul se risipea. Violonistul și cellistul plecau a doua zi la Praga, pentru un alt concert, dar pentru Leonor începea vacanța, și voia să și-o petreacă la București și la Sinaia. I-am dat întâlnire a doua zi, fără să fiu sigur ca nu o să se răzgândească, dar promițându-i că o să îi arăt tot ce e mai frumos din Cluj.
A doua zi de dimineață am găsit-o însă așteptându-mă, zâmbitoare, la recepția micului hotel unde o lăsasem de cu seară. Era o dimineață cu soare și cu ușoare adieri de vânt. Am bătut străzile până la prânz iar, după ce ne-am îndopat cu, evident, varză à la Cluj… ne-am adăpostit de căldura amiezei printre straiele brodate de la Muzeul Etnografic. Seara, film la Cinema Victoria… și nu am putut decât să-i dau dreptate când a spus că seamănă cu un cineteatru portughez.
Rula un film franțuzesc cu cadre bine alese și decoruri îngrijit desenate. Totul, de la jocul actorilor până la coloana sonoră se potrivea cu familia de burghezi așezați a cărei poveste o spunea. Erau personaje cu gust, care munciseră toată viața; erau înconjurate cu acea sumă de oameni, amintiri și lucruri care îți pot da sentimentul împlinirii. Și totuși, într-o bună zi, pânza asta se deșiră și lasă să se vadă dincolo de ea toată mizeria lumii. Și, ca în orice film bun, mizeria era cuibărită în suflete, nu se afla împroșcată pe pereți. Despre asta am povestit, mai târziu, o jumătate de oră încheiată cu Leonor, și despre întâmplări care ni se năzăreau, din copilărie sau adolescență.
La ieșirea de la film am privit-o cu atenție pe Leonor. A fost atât de evident că trăirile noastre în sala de cinema consonau încât, încât… mai întâi am atins-o ușor – ca din întâmplare – pe braț, apoi pe talie pe coridor, spre ieșire; era îmbujorată și, afară, pe trotuar, a venit natural clipa în care am luat-o de mână. Au fost clipe în care i-am strâns-o, apoi degetele ni se despărțeau pentru ca să se întoarcă, abia atingându-se, sau agățându-se iar unele de altele, ca într-o joacă.
Era târziu, joi seară, dar trecătorii anticipau deja week-end-ul ce se apropia; se auzeau voci vesele în jurul nostru, vedeam trecători ce se îndemnau spre vreun loc de adunare pentru petrecăreți. Era cald, vară, o mulțime de turiști înalți și blonzi invadaseră orașul.
Ne-am oprit în fața unei bodegi cu o tufă mare de laur la intrare, să bem cidru și sangria printre plantele cățărate pe pereții de cărămidă de pe fațadă. O adiere ușoară a fost pretextul să vorbim despre filmul abia terminat.
I-am propus să o mergem împreună la București cu mașina, și să nu mai doarmă la hotelul la care o găsisem de dimineață.
***
Îi spun: știi, am o căsuță nu foarte departe de aici. De ce să mai dormi la hotel? E frumos Clujul, ne întoarcem mâine și îți arăt toate cotloanele lui, dar acum hai să îți arăt pe unde s-au adăpostit legiunile romane care când au venit încoace. Se uită la mine zâmbindu-mi și spunându-mi în limba ei ceva ce s-ar traduce la noi cu ”șăguiești, domnule, pare-mi-se…”. Știa deja că nu ne vom mai întoarce la Cluj.
Cumpărasem o bucățică de grădină, demult, când străbăteam țara în lung și-n lat cu mașina. Mă vrăjise pentru că era aproape de vatra satului, la Gârbovița, dar era cumva, în același timp, și sub pădure și mai la o parte, într-o văioagă. Aceasta, fiind orientată drept spre sud, lăsa lumina să pătrundă cu ușurință până în grădină și era în același timp apărată de privirile trecătorilor. Și din toată țara asta mare, eu găsisem o grădină tocmai lângă orașul din care plecaseră în lumea largă cei din neamul lui taică-meu.
Și mai era ceva ce mă inspirase în această grădină cu câțiva pomi ce așteptau să fie culeși. Fusese cândva acolo, în capătul ei dinspre deal, o căsuță țărănească din bolovani de râu, pe care stăpânii o desfăcuseră piatră cu piatră până nu mai rămăsese din ea decat bolta pivniței. Folosiseră pietrele ca să mărească o altă casă, mai în vale, o casă în care se și mutaseră apoi, iar aici nu mai rămăsese decât bolta solidă, cu pietrele cele mai mari și mai frumoase, care arătau ca un zid de pe vremea dacilor. Bolta asta am întărit-o eu iar cu mortar de var și am construit deasupra o căsuță, mică dar șic, din bârne de lemn frumos tăiate. Am pus în ea tot confortul, ferindu-mă totuși de ostentație. Doar un dormitor micuț și o cameră de zi, o bucătărie și o baie, o largă terasă și o cămară. O scară coboară din casă direct în pivnița străveche unde păstrez acum vinuri de la Aiud și de la Drăgășani, și unde țin câteva ustensile muzicale care să încălzească serile de vară. De aici se văd valea din față și munții din depărtare și, desigur, singura cedare în fața tentației, un mic bazin cu pereți de faianță în care să mă bălăcesc uneori.
Nu, nu ”șăguiesc” îi răspund și mi se topește ca prin farmec siguranța din glas, pentru că pare prea frumos ca femeia atât de împlinită din fața mea să dorească să plece cu mine, o persoană pe care – de fapt – abia o cunoaște, către un loc despre care nu știe decât că a adăpostit cândva legiunile romane.
Dar ochii îi strălucesc, își dorește să îl vadă. Aveam totuși prieteni comuni, de la care auzise desigur câte ceva despre mine, nu eram tocmai un tip sosit de niciunde.
Ajunși înapoi în stradă, se suie în mașină și îi închid portiera. Dăm ocol pieței, o iau spre ieșirea din oraș. Imediat găsim ieșirea pe autostradă și coborâm de pe aceasta tocmai după Aiud. În puțin mai mult de trei sferturi de oră suntem la poarta casei. Un melancolic trio de Schubert ne însoțește la radio, contrastând cu viteza pe care i-o imprimasem mașinii.
*
Am stat trei, sau patru zile la Gârbovița? În seara în care am ajuns, a descoperit cu încântare lăutele și fluierele de sub bolta de piatră. Mi-a spus că văzuse la bătrâni și cântase în copilărie la instrumente asemănătoare, în Extremadura ei natală. A improvizat ceva, exotic și dulce, pentru mine, ceva care mi-a încântat urechile. Nu mă mai miram de nimic: după pian și ghitară, cânta dumnezeiește și la lăutele țărănești pe care cu degetele ei subțiri a reușit – poate pentru prima oară după 100 de ani! – să le acordeze din nou. A fost probabil un cântec de leagăn, căci am adormit cu capul în poala ei, înainte să termin paharul cu vin.
”Șeherezadă”, i-am spus a doua zi de dimineață. Cu degetele ei fermecase coardele lăutei și după atâta vreme m-am simțit împăcat, încât am avut încredere că și a doua zi va fi acolo, așa cum îmi doream să fi fost dintotdeauna. Cum era zi de sărbătoare, Sântămărie, i-am propus să mergem în apropiere, la mânăstire la Râmeți. Știam că o va fermeca portul țărăncilor și al flăcăilor. Probabil, o dată cu inaugurarea recentă a autostrăzii, toate astea vor dispărea în câțiva ani, deci pentru noi era probabil ultima ocazie să mai vedem aceste firmituri din alte vremi.
I-am cumparat de la o țărancă, a cărei față brăzdată de soare mi-a spus că e de-a locului, o cămașă care să-i țină cald peste noapte, făcută din pânză de in nevopsită, cu cusături dese, ivorii. S-a îmbujorat când țăranca, slobodă la gură, i-a explicat cu vorbe repezite, pe care eu i le tălmăceam încurcat, cum se îmbracă și cum se folosește. Să n-o poarte cu pantaloni, ci la sărbătoare mare, sau când s-o mărita, i-a spus, și i-am tradus urmărind reacția ei amuzată. Ne-am mai învârtit pe acolo, am intrat în biserica veche și strâmtă și, când să plecăm, țăranca, îmbrăcată și ea în costum cusut, s-a apropiat iar de mine să mă întrebe unde ai găsit așa o urâtă, domnișorule… Am râs cu poftă în sinea mea, că fața puțin smeadă a Leonorei și trăsăturile ei exotice, silueta ei înaltă și atât de diferită de a femeilor din Apuseni provocase o asemenea reacție. Țineam în brațe o comoară, o bijuterie pe care nu mai trebuia să o cizelez, și care vibra la pieptul meu.
A venit o altă seară, și apoi o altă dimineață.
*
Când m-am trezit, aerul curat care cobora de pe culmi, dinspre Geoagiu, încă nu intrase în casă. O lumină limpede și câteva raze de soare veneau din depărtare.
M-am ridicat din pat și am dat la o parte perdelele care se unduiau încet. Am coborât de pe terasă și am pășit pe treptele bazinului încet, aproape cu sfială, în apa rece. Detest apa rece, dar aveam un drum lung de făcut și îmbăierea mi-a făcut bine, căci m-a trezit complet. Mai târziu aveam să beau și o cafea, făcută de mâna ei de astă dată, dulce-amăruie.
M-am lăsat ușor în apa liniștită până mi-a ajuns la bărbie. Câteva gâze își făceau deja de lucru în apropiere. Liniște… M-am întors spre casă la timp ca să o vad pe Leonor cum se apropie de balustradă, alintându-se în veștmântul larg de țărăncuță pe care i-l luasem din târg mai alaltăieri. Binecuvântate fie țărăncile care mai fac astfel de țoale, îmi zic: fac bucuria ochilor mei. Veștmântul (puțin) și graba studiată cu care îl aruncase pe ea (ceva mai mult), cumva atârnând și lasând liberă rotunjimea umărului maur, mă lăsau să văd atât cât trebuie din moliciunea trupului ei. Destul cât să-mi amintesc conturul delicat al sânilor săi și greutatea degetelor ce se împletiseră cu ale mele seara trecută, când buzele ei cu gust de vin tare se apăsaseră pe ale mele.
Era atâta liniște, auzeam clipocitul apei… Am avut rareori sentimentul ăsta, că nu se poate întâmpla nimic care să tulbure bătaia puternică a inimii.
Vreau să te văd goală, îi zic, sperând să nu vadă emoția care mă luase pe sus.
S-a uitat, îmbujorându-se iar, în stânga și-n dreapta. A mijit ochii și a privit în zare, filtrând cu ochii rândurile de vie ale vecinilor. Evident, așa cum e alcătuit relieful, acolo nu are nimeni cum să vadă în grădina noastră. Coborî și ea de pe terasă făcând cei câțiva pași care o mai separau de bazin, lăsându-și să se scurgă veștmântul de pânză albă pe măsură ce se apropia. E greu să reziști unduirii curbelor și rotunjirilor trupului ei. Privirea mi se opri pe mica cicatrice de pe șoldurile ei; o amintire din copilărie, îmi spuse. Această mică imperfecțiune pe galbul nefiresc al epidermei ei bronzate e singurul semn care mă poate convinge că nu sunt pe cale să visez o zeiță, o arătare ireală, poate o vâlvă a munților venită să-mi ia mințile, să mă pedepsească pentru vreo vină mai mare sau mai mică, sau pentru că la vârsta mea mai cred încă în amorul ca în filme.
Nu, nu mi s-a aruncat în brațe dezlănțuită. Filmul e bun totuși, îmi zic. Îmi arăta doar, zâmbind, ce mă aștepta din nou – dacă o să vreau și dacă o să vrea – diseară. Cine știe unde o să fie asta? O să aflăm mai târziu, când vom ajunge înapoi la drumul mare și telefoanele o să aibă semnal din nou.
Între timp, ne-am îmbrăcat, am băut cafeaua și am închis casa – urma să nu mă mai întorc acolo înainte de două săptămâni – și am ieșit pe poarta lângă care lăsasem mașina la sosire. Plecam, dar momentul de limpezime sufletească nu m-a părăsit o bună bucată de drum.
*
Ce ţi-e şi cu cuvintele astea, îmi spuneam câteva zile mai târziu. Dacă spui tot ce ai de spus, vraja se rupe iremediabil. Scoate-le pe gură, cuvintele, şi flacăra va urca o clipită până la cer înainte să se domolească. În schimb, dacă laşi nespus ce îţi vine din adâncul inimii, cuvintele acelea încep cu timpul să te ardă. Amor é fogo, dragostea e foc, spune Camões. Cu timpul, focul pătrunde tot mai adânc şi te consumă, îţi arde rărunchii, până la suflet.
Ce să-i fi spus ieri Leonorei, pentru a o convinge să rămână încă o zi cu mine? Mi-e dor de amor, trebuia să-i spun? În limba ei, asta înseamnă durerea dragostei, a cuvintelor care au rămas de spus. Într-a mea înseamnă tânjirea aceea fără pereche după promisiunea care stă mereu să vină din ochii ei. Saudade de amor, pentru ea… nu trebuie să îţi încerci norocul prea departe printre cuvinte ca să înţelegi ce distanţă se poate săpa prin pronunţarea – sau nu! – a unuia singur dintre ele. Sau se poate umple o prăpastie, cu un altul…
Ajunși la București, pe când o conduceam la aeroport, în timp ce ezitam să îi spun aceste cuvinte, o tot priveam întrebându-mă dacă e deja departe sau va fi cu mine şi când pasărea albă care o aştepta se va fi desprins de sol. Trebuia să-i vorbesc, îmi spune focul care-mi mistuie acum arterele, care se întinde tot mai adânc.
Imagine reprezentativă : beasthackerz.ru
Comentează