Desculți. Fără șosete, căciuli, fular și cu părul ud ieșiți în frig. Zeci de ocare, plânsete, dorințe și nevoia de a merge afară. Tabloul cunoscut cumva nu pare inspirat din nici un fel de roman fantastic al literaturii, ci din viața fiecăruia, din acea perioadă magică, cu lumini și stele fosforescente, cu neajunsuri și multe lumini, cu muzici și timpi, cu chipul mamei și mai presus de toate, cu visele. Este imaginea copilăriei și nu vă fie prea tare cu supărare, dar azi chiar mi se pare că se merită să mai fim copii!
Nu de dragul unui joc stupid, ci pentru simplul fapt că undeva, cândva, am existat, și-am fost mici și totul era altfel! Și-am mai fi mici din nou! Și poate că pentru unii a fost bine, iar pentru alții nu, dar tot ce știu despre copilărie e simplul fapt că în ea șad și-acum nebuniile, șad marile dorințe, unele realizate, altele nu și un fragment din ceea ce suntem!
Nici cât e negru sub unghie nu putem întoarce timpul și e absurd principiul și nici lacrimogenele n-ajută, uneori chiar și amintirile pierd din rolul vindecător, dar poate că nimic pe lumea asta nu ne poate ține mai mult cu picioarele pe pământ, arvuniți unui echilibru, decât nebunia sufletului de copil.
Acea haotică nebunie dulce care nu moare niciodată și care-i viu atât timp cât sunt și ei! Cât trăiesc părinții și te sună, și-ți aduc mândre laude și plâng și râd laolaltă de ceea ce ai ajuns, atunci da, ești copilul cuiva.Și e atât de bine să te joci, copil, mereu, acea joacă de-a vrea și-avea, de-a fi liber și de-a nu te uita în permanență înapoi! Copilul din tine încearcă o viață să prindă înaltul și să găsească în sine umanitatea, veselia, inocența și sensibilitatea.
N-am nici un fel de vanitate și cred că lumea asta mare și tâmpită uneori e acolo pentru mine, pentru a găsi eu în ea tot ce-mi face bine. Și de cele mai multe ori în face rău, dar copil fiind, iau partea bună. Asta-i avantajul suprem al unui copil – acela că vede prin sine o lume mai bună! Și sunt copii mari care-și pun măști și care-și ascund urmele trecutului într-un pesimist viitor. Sunt măști adânci care rănesc și care nu lasă culorile să strălucească.
Copiii mari se văd după zâmbet, după expresia feței, după blândetea de pe chip. Eu unul, deși paradoxal, toată viața, asta lungp rău pe care o am, de până pe la 24-25 de ani, am vrut să fiu matur, să am, să pot, să cred și să mă încred. Și m-am înșelat. Am ajuns matur, la propriu și-am uitat să mă bucur. Am uitat să văd că de fapt îmi place să fiu copil și să mă alint, să am dorințe, să sper, să am responsabilități și să le duc la îndeplinire, să fiu liber și perfect pentru cineva la fel de copil ca și mine.
Pe scurt, copilăria nu e un vis. Bună sau rea, e un pachet și e motivul pentru care suntem ce suntem. Nu le-am avut perfecte nici unul dintre noi și chiar dacă la mulți carențele-și spun cuvântul, suntem un produs a tuturor suferințelor și lacunelor de-atunci, a pierderilor și-a uitărilor celor care trebuiau, la momentul potrivit, să ne aleagă.
Suntem maturii de azi, în chipuri impunătoare și grimase solide, dar aceiași prunci tăcuți în veșnicia lor, tot copii șturlubatici cu multe greșeli, adolescenți muți de uimirea viitorului și copii părinților noștri. Fie că sunt doi sau unul. O mamă, un tată. Suntem copii lor! Să fim copii, căci veșnicia lumii și siguranța luminii stă în ochii noștri …
Mai sus imi e zborul si vreau sa am totul, uitând câteodată ca n-am spațiu destul Dar știe lumina ca-n mine-i-e locul, căci pana si visul de lume-i satul!
Povesti despre zboruri vor fi mai mereu, cu spirit de drama-ti va spune un altul Copilul e-acela ce-si ridica un zmeu, și-ncearca o viata sa prindă inaltul!
Nici cât e negru sub unghie nu putem întoarce timpul și e absurd principiul și nici lacrimogenele n-ajută, uneori chiar și amintirile pierd din rolul vindecător, dar poate că nimic pe lumea asta nu ne poate ține mai mult cu picioarele pe pământ, arvuniți unui echilibru, decât nebunia sufletului de copil.
Comentează