Cei înalți, cei aleși aș îndrăzni să zic, într-un haos al inconștienților cu aere complexe, sunt cei care reușesc să manevreze, din umbră, destine. Sunt oamenii care se înțeleg și care acceptă înfrângerile cu aer de victorie. Mi-e dor adeseori de conștiința împăcată. Cred cu ardoare că cea mai importantă parte a omului, în toate imensitatea asta de frivol, în toate aerele pe care și le dau toții, inutil și înfumurat, cu pretenții absurde, e mintea.
Nu aia modelată, ci aia nativă, acea abilitatea de a găsi în tine tot ce ai nevoie! Vedeți voi, oamenii se consideră victime. Și sunt, dacă stau bine să mă gândesc! Chiar sigure! Dar adoră să se victimizeze și nu-și văd niciodată propria mizerie. De multe ori, nu mai există conștiință, nu mai există rațiune. Au plecat principiile și da, totul e la întâmplare, pe un răvășitor repede înainte!
Sunt un colac de vindecare, eu așa mă văd. Și nu oriunde, ci pe o mare plină de leșuri, în care oricât ai încerca să găsești salvare, oricât ai vrea să ai o bucată din viața plină de patos și răsfrângeri, dai tot de-un înec sănătos, numa’ bun pentru a te repune la linia de start. Și tot așa. Sunt mai ceva ca adierea tipicară a primăverii care vine doar când este sufIcient de confortabil și lipsit de riscuri. Adică sunt tâmpitul acela visitor, cu picioarele pe pământ.
Nu cred în fantasme, ci sunt una, croită pe-un pariu legendar de-a trăi cea mai colosală variantă a unui tip care simte aripa fenomenală, cu toate prețurile, a propriei trăiri. Și merg pe principiul calitate-preț. E drept, nu-i simplu, dar în marea iubire de tot, am învățat, fără egoism, cu resemnare, fără dureri și tristeți, să mă iubesc suprem pe mine.
Eu cred în iubire, dar mai cred, cu mult stoicism, în iubirea de sine. În acea formă prin care-l iubești pe celălalt prin ochii și rărunchii tăi. Da, te iubești dacă renunți la tine pentru celălalt. Nu e prostie și nici sacrificiu, cum nu este egoism să nu renunți la clopotele ce bat a nepăsare. Iubirea nu e supliciu și nici nu are legătură cu nebunia asta colorată în care rațiunea nu e vizibilă.
Se zice că iubirea nu vine des. Prima oară, dacă n-o simți, încearcă să o chemi la tine. Înțelege ce și cum ești și acceptă să treci totul prin filtrul propriu. Nu ca răutate sau egocentrism, ci doar ca o prelungire, o înțelegere mai profundă a vieții inutile, dar a naibii de mișto, pe care-o trăim, de multe ori, fără să ne pese, rămânând la baza simplă a familiei și a altor valori lipsite de substanță.
Ca să poți dărui, ca să poți înțelege lumea și viața, în plenitudinea ei despărțită de morți și furtuni staționare, e nevoie să te iubești pe sine, într-o mare de frumos pacifist, într-un glacial, dar benefic sentiment de altruism. Îndrăgostește-te, mai des, de tine, nu ca pe-o cinstită masturbare, ci doar ca o onestă răsfrângere a binelui în tot! Iubește-te pe tine! ( VA URMA )
FOTO – Ana Maria Halalai
Comentează