Nu mi s-a întâmplat demult să plec din mjlocul unui film. Ce spun eu, “mijlocul”? M-am făcut nevăzută după nici o treime…
În ultima vreme sunt foarte selectivă cu filmele pe care le văd. Studiez trailerele, citesc cronicile, țin cont și de recomandările prietenilor ( cei plămădiți din același aluat ca și mine).
Iată însă că o mică neatenție m-a condus, zilele trecute, într-o lume de coșmar. Odată în plus m-am întrebat, nu neapărat “în ce țară trăim?”, dar mai ales, “în ce LUME”?
Recunosc, prima vagă nedumerire am avut-o, citind titlul : “The house that Jack built”. Adicătelea “Casa pe care Jack a construit-o”. N-am înțeles, de ce distribuitorul nu s-a învrednicit să traducă titlul în română. Nu suntem chiar atât de “europeni” încât să jonglăm, la unison, cu limba engleză.
În fine, am înghițit varianta originală a titlului, după care am citit – pe diagonală, e drept – prezentarea de pe site-ul multiplexului ales de mine și, văzând că acțiunea filmului îmbrățișează activitatea un criminal în serie, mi-am imaginat, în naivitatea mea superficială, că voi avea ocazia să petrec două ore într-o lume asemănătoare serialului “Crime și investigații”. Care mi-e oarecum simpatic. Să-i vezi la lucru pe polițisti, să asiști la spectaculoase rezolvări de crime – și toate astea, ronțăind popcorn dintr-un fotoliu VIP, într-o zi înghețată de ianuarie – e chiar plăcut. În plus, în rolul principal, site-ul il menționa pe Mat Dillon, ceea ce a constituit un alt argument în plus.
….După douăzeci de minute de supliciu, am părăsit sala nr. 13 a Cinematografului Multiplex din Băneasa. Am părăsit-o călcând hotărât, chiar dacă “pe bâjbâite”, dar fără niciun sentiment de vinovăție. Mă refer la acea vinovăție pe care ti-o dă dezertarea de la un act artistic.
Prima întrebare pe care mi-am pus-o ( asta după ce am înghițit un Emetiral care să-mi omoare starea de vomă) , a fost: “Unde anume aș putea să-l reclam pe distribuitor?” ( Independența Film – n.a.) . Desigur, verbul “a reclama” a fost folosit cu îngăduință, pentru că, în realitate, am simțit o ascunsă dorință de a-l extermina cu totul, de a-l șterge de pe fața pământului, înainte de a apuca să mai alimenteze piața românească și cu alte asemenea subproduse, toxice și periculoase.
….Un inginer – arhitect, cu grave probleme psihice – datând dintr-o copilărie în care îl surprindem tăind, cu foarfeca și cu sânge rece, piciorușele unui boboc de rață – devine, mânat de o imaginație bolnavă ( a scenaristului, în speță) criminal în serie. Omoară succesiv, cu seninătate, o femeie rămasă în pană, cu mașina, pe o șosea pustie, apoi o văduvă naivă, care-l poftește în casă, crezându-l agent de asigurări, apoi o tânără care tocmai se pregătise pentru a i se dărui; comntinuă apoi, spulberând , cu mașina, o bătrână ce merge șchiopătat pe o șosea pustie, totul culminând – până la momentul plecării mele,firește – cu o partidă de vânătoare, în care țintele devin doi copilasi nevinovați, ciuruiti de gloanțe sub ochii îngroziți ai mamei lor. Bănuiesc că lista psihopatului continua cu mama însăși, însă “filmul meu s-a rupt”, odată cu incredibila scenă, în care copiii sunt împușcați, “fără perdea”, unul în trup, altul în cap. Ultima împușcătura a marcat nu numai moartea copilului, ci și ieșirea mea din sală. Dacă ești cât de cât normal la cap ( deși, cine mai e normal în vremurile noastre?!?) nu poți accepta imaginația bolnavă a unui regizor, chipurile “inspirat”, care (am citit, odată ajunsă acasă) că a fost copios criticat și de presa americană. Mai mult, jumătate din spectatorii premierei (în timpul Festivalul de la Cannes de anul trecut) au avut aceeași atitudine ca și mine : au părăsit, adicătelea, sala, la scurt timp după începerea filmului.
Și acum omul cu scaun la cap care – zic eu – încă mai sunt, se întreabă, în mod firesc și imperativ : până unde poate merge cretinismul și inconștiența unui distribuitor, care să propună, și așa “zdruncinatului” public din România, o astfel de abjecție? Cum este posibil ca , într-o societate în care jurnalele de știri abundă în fapte reprobabile și pe care semenii noștri le fac, de ce nu?, inspirându-se și din filme, să le propui tinerilor un veritabil ABC al criminalității, împachetat, chipurile, “artistic”? Cât de dus cu pluta economiei de piață să fii, pentru a le oferi cetățenilor labili, un șir de crime analizate cu lupa, din momentul lor “zero” și până la cel final, în care cadavrele sunt fotografiate și colecționate, în mod odios, intr-o cameră frigorifică? Gândirea “comerciantului”, mie, ca economist, îmi este clară : un film care a stârnit atâtea controverse în Vest, sigur îi va capacita atenția snobului mioritic, agresiv din fire și a cărui apetență pentru crime și violuri este oricum certificată încă de pe vremea “Știrilor de “a ora 5”. Lumea se va îmbulzi iar încasările îi vor bucura pe inconștienții distribuitori.
Nu știu , zău, cât de eficient este strigătul meu în pustiu. Ba, mi-e groază chiar să nu devină, pe principiul “unde dai și unde crapă, o promovare parșivă și nedorită a unei catastrofe vizuale. Până la urmă și publicitatea negativă tot publicitate este, nu-i așa? Sper însă că cineva, dintre cei de care depinde calitatea mărfurilor ce ni se vâră pe gât ( fie el ANPC sau oricare altă adunătură oficială de inițiale) să se simtă tras de mânecă și să reacționeze. ….N-am înțeles exact ce casă și-a construit, până la urmă, Jack , căci am evadat mult prea repede din.. casa de nebuni!
P.S. Editorialul a fost scris duminică seara, la întoarcerea de la cinematograf. L-am recitit azi, înainte de publicare, și, deodată, după baia de agresivitate din zilele trecute, de pe pagina mea de Fb, filmul nu mi s-a mai părut atât de deplasat….
Rubrică oferită de :
Comentează