Un șir nesfârșit de oameni, majoritatea bătrâni, sprijinindu-se, la propriu, de copiii sau chiar nepoții lor, așează fiecare, într-un straniu ritual al tăcerii, câte o pietricică pe un mormânt pe care stă scris “Oskar Schindler”. E un semn de recunoștință. E finalul unui film.
*
Ceva mai demult, o insomnie rebelă mi-a așezat telecomanda în mână, purtându-mă, prin toată colecția de canale a televizorului meu. M-am urcat pe pereți (știți și voi ce odioase sunt insomniile!), de pe care m-am dat apoi jos pentru a urmări, pentru a treia oară cred, impresionanta peliculă “Lista lui Schindler”. E adevărat că, după aceea, în somnul cu greu redobândit, am beneficiat de nesfârșite coșmaruri, visându-mă hăituită de naziști și căutând ascunzători prin toate podurile și pivnițele caselor vechi din cartierul în care locuiesc.
A doua zi am ascultat, iarăși și iarăși, tema principală din coloana sonoră a filmului. Melodia, interpretată dumnezeiește la vioară de Itzhak Perlman, este de-a dreptul răvășitoare. Am fugit la Wikipedia, să văd cine este autorul. Când Steven Spielberg i-a cerut din nou colaborarea lui John Williams, acesta, impresionat de noua producție a prietenului său, i-ar fi spus “- Dragul meu, sunt prea mărunt! Filmul tău merită un compozitor mult mai bun decât mine!”. Spielberg i-a replicat: “Poate, dar au murit toți!”. Și uite-așa s-a născut cântecul capabil să stârnească în fiecare senzația unei întoarceri în timp, cu rememorarea întregii vieți, cu bunele și relele sale, cu melancolii și remușcări, cu doruri de nestăvilit, dar mai ales cu sentimentul resemnării față de trecerea implacabilă a timpului…
Dar nu numai melodia îți rămâne în minte. Regizorul a renunțat la risipa de culori și și-a gândit povestea în alb-negru; pare că asiști la un documentar, unul din acelea, despre cel de-al doilea război mondial, care-ți nasc fiori pe șira spinării și te fac să-i multumești în fiecare zi sorții că te-a născut sub un cer senin, într-o lume plină de liniște și culoare. Povestea o cunoașteți, probabil, cu toții : în plin război, nazistul Oskar Schindler, industriaș german, având însă un suflet cât o Eternitate, reușește să salveze viețile a peste o mie de refugiați polonezi evrei, căznindu-se să-i angajeze în fabrica sa, într-o vreme în care destinația evreilor era cu totul alta… Dramatismul imaginilor e de înțeles: doar urmărim un film de război. Doar e vorba de Holocaust. Doar e semnat de regizorul Spielberg, maestru al grandioaselor puneri în scenă. După ce curg însă genericele de final, acompaniate de vioara lui Perlman, te surprinzi zăbovind în lumea gândurilor. Aproape că nici nu mai contează faptul că cei din film sunt evrei. Ei pot fi orice: nemți, bulgari, australieni, somalezi, sirieni. Aproape nici nu mai contează că nemerniciile pe care le-ai văzut, s-au întâmplat atunci, demult, și nu acum. Nu mai contează nici că ai urmărit un film artistic, și nu imagini de arhivă. La terminarea lui, te simți pe de o parte fericit că nu ai fost decât spectator și nu protagonist. Că mâine îți vei relua viața ta de zi cu zi, care deja parcă nu ți se mai pare atât de nefericită. Apoi începi să te întrebi ce minți bolnave ar putea să-și mai dorească astfel de neliniști planetare, precum cele deja experimentate de omenire. Rememorând chipul marcat de bunăntate al lui Oskar Schindler, pe care războiul nu l-a dezumanizat, ci l-a transformat într-un “înger al milei”, începi poate să te intrebi care a fost ultima ta faptă bună, adresată semenilor tăi. Și, poate, de a doua zi, vei deveni mai bun, mai iertător, mai tolerant.
…Oare câte pietricele ar așeza semenii noștri, peste decenii, pe catafalcul fiecăruia dintre noi?
Comentează