Bombănelile Marinei Editoriale

Pentru ce le mulțumesc bărbaților care m-au făcut să sufăr

    

Sună, ca și cum ar fi o mulțime, iar eu n-am avut decât două căsnicii. De acord, două căsnicii , dar și cateva iubiri pătimase, pe ici pe colo, eșuate însă  înainte de a se transforma în “DA”. Și primele, dar și cele din urmă mi-au lăsat amintiri blânde dar și schije usturătoare. Am rămas de fiecare dată, de pe urma lor, vlăguită de puterea de a mai iubi vreodată dar și secătuită de dorința de a mai încerca. Dar am constatat că e la fel ca atunci când naști : chiar dacă, în acele momente cumplite, simți că te spinteci în două și-ți juri că nu vei mai trece niciodată prin așa ceva, te trezești  brusc că ești din nou cu burta la gură, gata să aduci pe lume un nou pui! 

Și chiar dacă rememorarea poveștilor mele de iubire și dăruire îmi scrijelește sufletul cu un cuțit ascuțit, nu pot să nu le mulțumesc celor ce mi-au trecut prin ele. Pentru destule lucruri. Biruit-au gandul să le adun în rândurile de mai jos…

Am identificat un paradox : cei care m-au rănit profund, în timp, au fost exact cei care ar fi fi avut șansa de a mă iubi aprig și nesfârșit.  În viață reușesc să ne rănească doar  cei care au reusit să ne intre adânc în suflet. Restul lasă în urma lor o dâră de praf, eliminabilă cu ocazia primei curățenii de primăvară. Primii însă lasă urme grele în noi. Și, deși pare ilogic ceea ce spun, dar pentru truda lor de a pătrunde în cetatea noastră ascunsă, de a o cuceri cu armele lor cele mai bune, trebuie să le fim recunoscători. Chiar dacă finalul nu a fost cel dorit de noi…

Da, am ajuns să le fiu recunoscătoare celor ce mi-au guvernat, la un moment dat, atât de păgubos, sufletul si viața. Făcându-mă în atâtea randuri să mă simt singură ( știți voi, acea blestemată “ singurătate în doi”) , m-au ajutat să devin independentă, să mă descurc ca și cum aș fi pe o insulă pustie, să ignor prezența lor formală lângă mine, să-mi demonstrez că, chiar dacă am greșit în alegerea mea, acest lucru nu m-a îngenuncheat. Mai mult, simțindu-mă și folosită, pe deasupra,  am sfârșit prin a realiza cât de mult valorez, de fapt…

Și le mai sunt datoare pentru ceva, celor ce mi-au înfășurat sufletul in  furtuni : fără ei, nu aș fi ajuns unde am ajuns, fără ei nu aș fi ceea ce sunt acum. Chiar dacă altarul iubirilor mele a fost inundat de lacrimi, timpul a reușit să șteargă urmele lor. Mi-a lăsat însă, în schimb, înțelepciunea și experiența de viață – cele două valori pe care mi-am sprijinit devenirea ulterioară. … Există viață după iubire? Da, după fiecare. Iar zestrea eșecurilor noastre – acele înțelepciune și experiență de viață de care vă vorbeam  – este mult mai importantă decât mijloacele investite în obținerea sa. Fiecare iubire pare că ne golește de conținut , ne sfâșie sufletul si ne răstoarnă Universul, însă, paradoxal,  mai puternici ne ridicăm din aceste înfrângeri și mai strălucitori. Nu trebuie decat să avem puțina răbdare pentru a ni se vindece rănile..Iar pentru acest lucru,  trebuie din nou să le fim recunoscători celor ce ne-au făcut să suferim…

De un lucru nu-mi va fi niciodată dor : de despărțirile în sine. De urâțenia lor. De sentimentul acela de deșertăciune, pe care-l abandonează în sufletele noastre. De regretul anilor consumați în zadar, al sentimentelor investite aiurea. Și chiar dacă nutrim convingerea că ruptura nu ni se datorează, asta nu mai interesează pe nimeni : e fix problema noastră și nimeni alții decât noi, nu vor alege cum vom proceda : avem dreptul să fim furioși și să urâm cu patimă, dar la fel de bine putem alege calea iertării și pe cea a uitării, calea împăcării cu Trecutul. A ne descoperi înțelepciunea, în străfundurile durerii la care am fost condamnați, înseamnă a ști cum să canalizăm energia suferinței în direcția vindecării noastre și a nu o lăsa să ne muște, precum o rugină, din suflet.

 

Am citit undeva că acei oameni care au reușit să depășească astfel de cumpene sentimentale, sfârșesc prin a fi cei mai înțelepți, cei mai buni, cei mai fericiți. Am suspectat un simplu șiretlic al psihologilor, pentru a ne da puterea de a continua. Dar nu, cuvintele de mai sus ascund mult adevăr: abia trecând prin astfel de încercări ale vieții, reușești să-ți conștientizezi sentimentele, să înveți din ele, să crești. Devii mult mai priceput în a alege pe cine să lași să-ți intre în suflet și, mai apoi,  în viață. Nu-ți mai lași viitorul la voia întâmplării, vrei să fii parte activă în configurarea lui, înveți să fii recunoscător pentru ceea de ai și să nu tot cauți motive pentru ceea ce-ți lipsește. 

  Relațiile complicate pe care le-am înghesuit în povestea vieții mele mi-au arătat, cu prisosință, ceea ce merit eu, de fapt. Ele au reușit să deslușească acea parte suferindă a sufletului meu, bine ascunsă și care mă împiedica să fiu iubită cu adevărat. Fiecare din poveștile mele mi-a arătat că valoarea mea este mult mai mare decât cea “plătită” de oamenii pe care i-am ales. Și, prin urmare, de fiecare dată am ales ceva , mult mai bun decât înainte. Am conștientizat cât de superficială ( ca să nu zic “oarbă”) am fost, atunci când DA-ul meu m-a aruncat în povești cu final nemeritat. Iar asta m-a învățat să fiu mult mai selectivă, să devin câinele de pază al fericirii mele, nemailăsând să mi se intre cu bocancii în sentimente. 

    Trec anii, precum păsările în zbor. Adunăm, în urma noastră, povești – unele mai vesele, altele mai triste ; acumulăm experiență. Devenim mai înțelepți. Înțelegem că, pentru a ne continua drumul, pentru a ne clădi universul nostru interior perfect, trebuie să învățăm să le mulțumim celor ce au trecut prin viața noastră. Pentru investiția de ințelepciune făcută în noi. Nu există o altă cale. Iată un gând potrivit pentru a-mi încheia editorialul. Îi aparține scriitorului  britanic Aldous Huxley: „Experiența nu e ceea ce i se întâmplă unui om, ci ceea ce face acel om cu ce i se întâmplă.”

Rubrică oferită de :

1 comentariu

Click aici pentru a spune ceva frumos

  • Buna ziua !
    Nu stiu daca sunt o ” femeie de zece „. Unii spun ca da .
    Desi nu sunt o V.I.P, oamenii care ma cunosc , ma respecta si chiar ma iubesc, spun ca ceea ce eu fac , nu poate sa faca orice femeie . Mai spun ca nimeni la fel ca mine nu s-ar fi ridicat din genunchi , sa se scuture de colb si sa ridice ochii spre cer spunand :
    Doamne , Tu mi-ai dat aceasta povara, ajuta-ma Te rog , sa o duc la bun sfarsit !
    Uitandu-ma in oglinda timpului si vazand in timp cate lucruri bune am facut , le dau dreptate acestor oameni .
    Ador emisiunea voastra si tare m-as bucura sa ma numar si eu printre invitatii vostri .
    Cu respect,
    Maria Salaru – profesoar si interpreta de folclor

Publicitate