banner marshal garden
Bombănelile Marinei Editoriale

Răzbunați-vă! Ne faceți mai puternici!

 

“Ce-i tot dai “like”uri lui Almășan, la postările ei nenorocite de pe Facebook? Vrei să ai și tu probleme?” mi-a mărturisit, îngrozită, o colegă, că i-ar fi spus unul din șefi. “Păi, nu îmi mai da! Nu vreau să te am pe conștiință!” – a fost replica mea. Ce puteam să-i spun, când însăși framântarea mea cea mai mare, în aceste zile, nu este legată de ceea ce voi păți eu, ci de ceea ce va păți echipa mea, copiii aceștia minunați și buni, pe care i-am adunat în jurul meu și alături de care luptăm în tranșee, pentru a ne face meseria. 

Răzbunarea este o armă grea. Nu spun că e a prostului, copiind proverbul la umbra căruia am copilărit cu toții. Dar lipsa de inteligență este, clar, una din trăsăturile celui care se răzbună. Ea este dublată de ură, de incapacitatea de a rezolva cu înțelepciune conflicte, de mărunțimea sufletului – în ultimă instanță. Oamenii care se răzbună, deși călăresc cai mari, ei însiși sunt foarte mici. Victoria unei răzbunări este , probabil, dătătoare de senzații nebănuit de plăcute. Oameni care nu pot atinge altfel orgasmul, ajung la el răzbunându-se pe semenii lor. Se răzbună din orice : pentru că acestia sunt mai buni decât ei, pentru că au cutezat sa-i înfrunte, pentru că reprezintă un pericol de a le lua locul, pentru că spun lumii lucruri pe care primii le-ar vrea tăinuite. 

    Țin minte că, atunci când s-a auzit că Valentin Nicolau vrea să mă pună șef la Divertisment ( pe atunci divertismentul TVR era o forță, iar Redacția de specialitate – care astăzi nu mai există –  număra aproape 100 de suflete) , unii din colegii mei – slavă Domnului, nu mulți! –  începuseră să umble agitați pe holuri, speriați de ceea ce li s-ar putea întâmpla, în secunda doi după ce mă voi baricada în spatele ușii cu plăcuță de șef,  de la etajul 4 al turnului TVR. Aveau diverse chestii pe conștiință : unii mă vorbiseră de rău in fața sefilor anteriori și știau că știu, alții îmi “furaseră” idei de emisiuni, asumându-și-le, alții, pur și simplu, nu mă aveau la suflet și-mi manifestaseră dintotdeauna ostilitate. Nu erau mai mult de 10 inși, dar groaza lor îmi ajunsese la urechi și mă amuza. După ce mi-am început mandatul, principala mea grijă a fost indreptată inspre ei. Pe cei mediocri dintre ei i-am ignorat, fără însă a le face  zile fripte. Cârcotașilor  valoroși însă “le-am întins și celălalt obraz”, cum ne îndeamnă Biblia. I-am ajutat să-și desăvârșească proiectele în curs, le-am aprobat ideile bune, ba chiar i-am ajutat, pe cei nedreptățiți de șefii anteriori, să-și recapete locul în grilă sau măririle de salarii la care visau demult . A fost mirare, la început. După care lumea s-a liniștit, cunoscându-mă și din această perspectivă. Nu știu dacă am fost un șef bun sau rău, știu doar ca am fost un șef drept. Și n-am vrut să fac să sufere niciun om de valoare. Asta a fost obsesia mea.

Au trecut anii și mă bucur încă să primesc, din partea colegilor mei, replici de genul “Ai fost cel mai bun șef pe care l-am avut. Datorită ție am….-și fiecare rememora lucrul bun pe care-l făcusem pentru el. Deși mă simt inconfortabil când sunt lăudată, le mulțumesc și-mi amintesc instantaneu de șefii memorabili din viața mea : de Mihai Tatulici, de Dumitru Moroșanu, de Horia Moculescu… Poate că unii dintre ei au avut afurisenia lor ( că de aia au și ieșit jurnaliști atat de buni din “mâinile” lor!) însă  “răzbunarea” nu figura în ADN-ul niciunuia dintre ei! 

Așadar, despre răzbunări si răzbunători se pot scrie tomuri întregi. Îi regăsiți, cu siguranță și în viețile voastre : le-ați fost victime, sau, poate, cine știe, și voi ați cochetat, la un moment dat, cu tentația răzbunării. Dar eu sunt sigură că, la un punct, v-ați oprit, rușinați. Căci răzbunarea, repet, nu înseamnă numai prostie, ci și slăbiciune. O mare slăbiciune, care îi face si mai puternici chiar pe cei ce constituie victimele sale. 

Rubrică oferită de

Femei de 10 pe Facebook