banner marshal garden
Femei de 10

TVR de ieri și de azi. Episodul 8. “Eu sunt convinsă că vom ieși la liman și din acest marasm” – interviu cu DONA TUDOR, realizator de marcă al TVR

Astazi,  ”reporterul nostru de război” este Adelin Petrișor. Îl iubim mult și-l admirăm, atât pentru talentul său ( omul născut pentru televiziune se ghicește imediat!) cât și pentru curajul său, manifestat nu numai în profesie, ci și în viața de zi cu zi, în lupta cu nedreptățile ei. Ceea ce constituie un război la fel de greu. Dar Televiziunea Română a mai avut un astfel de om . În stilul caracteristic oricerei instituții de stat, nu a știut să-l promoveze suficient, pentru că am fi avut atunci o celebritate națională, dar oricum, chiar și așa , DONA TUDOR nu avea cum să treacă neobservată. Excelent gazetar, un om creativ și mereu inspirat în a găsi cele mai inedite subiecte. Fotografiile pe care le va găzdui acest interviu vorbesc cu prisosință despre asta. Curajul proverbial al Donei Tudor, realizator de aur al TVR, era cunoscut de noi, toti colegii săi. De aceea angajații, iubind-o și prețuind-o, au avut încredere în ea. Pentru că, multă vreme, Dona le-a reprezentat interesele, ca lider sindical. Jurnalista s-a bătut pentru ei, pentru drepturile lor. Și cu diplomație, dar și cu armele la vedere. Iubind foarte mult Televiziunea Română și deși nu mai lucrează alături de noi, Dona este aproape de tot ceea ce se întâmplă in instituția pentru care a ars o viață întreagă. Știe tot și suferă, considerând că este nemeritată soarta instituției și a oamenilor săi, foștii săi colegi. O întâlnire cu Dona Tudor este o bucurie, pentru că Dona este o poveste  vie, un munte de înțelepciune și empatie. Și mai ales, de bună credință, față de TVR. 

 

Marina Almăsan : – Deși au trecut ceva ani, de când nu ne mai intersectăm pe holurile TVR,  prin studiouri sau cabine de montaj, eu te țin minte sub o dublă înfățișare: cea a unui jurnalist incisiv, inspirat și neobosit, dar și cea a unui lider sindical bătăios, care și-a pus o planetă întreaga în cap, luptând pentru drepturile colegilor săi. De care, din cele două dimensiuni, ți-este cel mai dor?

Dona Tudor : – Sincer? Nu mi-e dor de niciuna.

Mă apropii de vârsta la care îmi pot permite să privesc trecutul cu înțelepciune. Toate au, în viată, un timp al lor. Și, dacă ar fi sa o iau de la capăt, în timpul acela, as face la fel. Să știi că am, ca și tine, structură de premiant, dar, de la țară, din copilărie, mi-am dat seama că daca vreau să scap de noroi și de sapă, școala e salvarea mea. Jurnalistul din mine a fost în slujba realității, mai degrabă, un fel de chirurg social decât un incisiv inchizitor. Inspirat și neobosit, sunt și acum. Iar în ceea ce privește structura de lider, da, am structură de lider, vine din familie, din educație. Sindicalistă am fost numai conjunctural…Dar să știi că nu mi-am pus toată planeta în cap. Jurnaliștii programului de radio în limba romana de la BBC mă sunau frecvent ca să le precizez poziția și evoluția conflictului. Impropriu spus conflict. Parcă cineva nevăzut avea o răfuială cu Televiziunea Română.

Marina Almășan : – Ei, povestea cu “planeta” era o metaforă! Am cvrut doar să subliniez caracterul tău bătăios, pentru o cauză nobilă! Ne poți face o relatare de pe “frontul de atunci”? 

Dona Tudor : – Acum 20 de ani, „domnea” sindicatul lui Dumitru Iuga, care își obținuse reprezentativitatea pe fosta formă de organizare a Radioteleviziunii și, mai mult, băgase zâzanie între noi. În TVR și în studiourile teritoriale, aveam multe sindicate dar nu aveam un Contract Colectiv de Munca. A fost destul de greu până am reușit să conving aceste sindicate, să ne unim într-o federație și, să obțin, pe cale judecătorească, reprezentativitatea. Dar degeaba. Șefii erau în turnul lor de fildeș și, atunci, singura soluție a fost să organizam grevă. Și am reușit. În sensul că, inclusiv emisiunea „Surprize, surprize” nu s-a difuzat. Am asigurat procentul de activitate stabilit de lege.  Instanța a hotărât ca greva a fost exercitată în mod legal și am pornit la negocierea noului CCM (cel mai bun CCM care s-a aplicat în TVR, cât a fost președinte Valentin Nicolau, fie-i țărâna ușoară, un mare om și un mare domn). 

Marina Almășan : – Wow, asta da performanță sindicală! Presupun că ați fost o echipă puternică.

Dona Tudor : – Am avut alături oameni care m-au sfătuit, de dragul „primei televiziuni din viața lor”, avocați care m-au ajutat: Antonie Iorgovan, Paula Iacob (Dumnezeu să-i odihnească), ulterior Ana Diculescu-Șova. La grevă și la  negocierea CCM, inegalabila specialistă în dreptul muncii, prof.univ.dr. Magda Volonciu. Chiar și ambasadorul  de atunci , al SUA la București, James Rosapepe, mi-a fost alături. Dar cei mai importanți pentru mine, au fost  colegii mei. Dacă nu aveam susținerea lor, nu reușeam nimic. Lupta noastră nu era numai pentru drepturi salariale (am cerut majorare salariala 40% și am obținut 38%), ci și pentru dreptul Televiziunii Române de a intra în ritmul schimbărilor tehnologice care veneau. Apăruse o noua tehnologie de televiziune, se anunța noua realitate virtuală. TVR era o valoare recunoscută la concursuri  internaționale de televiziune și noi, cei crescuți cu „drumu’, merge MGS-ul”, simțeam că asta se vrea – fragmentarea  instituției si batjocorirea  celor care o  slujeau.

Marina Almășan : – Lipseau, pe atunci, observ, ca motive de luptă lezarea demnitații angajatului și umilința în care acesta trebuia să-și desfășoare activitatea. Și mai observ – și știu asta –  că pe atunci parcă oamenii erau mai curajosi….

Dona Tudor : – Forța TVR era dată de oamenii ei. Vorba lui Tudor Vornicu, intram la vizionare cu emisiunea, ca un brad îmbodobit și ieșeam cu ea, ca un stâlp de telegraf, dar noi toți eram uniți, ne cunoșteam, ne prețuiam. De pildă, redactorul șef, Sorin Pamfil a invitat-o în cabina de montaj,  pe Ecaterina Oproiu, să vizioneze, în premieră, un reportaj de-al meu și, așa a apărut, în revista „Contemporanul”, prima cronică de televiziune despre tânăra speranță  publicistică a TVR-ului . Eram toți uniți, și șefi și pălmași, și nu pleca nimeni acasă până nu era emisiunea, la difuzare, cristal…

După ’89, nimeni n-a mai fost preocupat în „turnul cu teroriști” de proiecția instituției din Pangratti și de oamenii ei,  pe niciun  termen și de niciun fel. Grila de programe se învârtea într-un lighean dâmbovițean. Fabrica imaginarului căzuse în cultura narcisismului și, ce se vedea pe ecran, nu avea legătură cu realitatea înconjurătoare. 

Marina Almășan : – Dacă ar fi sa te mai lupți și astăzi, pentru ce ai face-o?

Dona Tudor : – Tu știi că eu am renunțat la funcția sindicală după ce am fost aleasă membru în Consiliul de Administrație al TVR, când era președinte Valentin Nicolau. De la nivelul acesta, ai o altă perspectivă. Și am credința sinceră că „perioada Nicolau” a fost benefică pentru evoluția TVR.

Dar, când acul de busolă, a interacțiunii sociale, se învârte în toate direcțiile, numai spre nord nu, drumul spre eșec este asigurat. Crivățul îndoielii se oprește într-o masă amorfă de indivizi singularizați.   Colții deconstrucției puterii statelor naționale ne sfâșie, nepregătiți și vulnerabili. Agresiunea informațională ne dospește ca maiaua la soare. Totul se vinde și totul se cumpără. „Teroriștii din turn” se antrenează astăzi în „hala Carrefour”. Am o vagă bănuială că și lor le vin mutările în plic. Păpușarii sunt în altă parte. Eu mi-am făcut datoria. Nu mă mai apuc, acum, de o astfel de luptă. Nu mai am nici timp, nici unde, și nici cu cine. Poate pe lumea cealaltă, unde visez, să fac un interviu cu Dumnezeu…

Marina Almășan : – Mai stai oleacă! Mai e mult până acolo, mai ai de spus ceva aici! Uitle, bunăoară, cum comentezi spusele unora, cum  că “vremea TVR a trecut”. Alții -susțin că nici n-ar mai fi nevoie de ea.  Cum îi combați? Sau…poate le dai dreptate?…

Dona Tudor : – Omenirea se află, la încă o răspântie. Lumea se schimbă. Sunt convinsă că se va  termina cu această înghesuire a realității în formate tabloide scornite pentru „vânzări en-gros”…mult sclipici și multă gălăgie… Patrik Le Lay din Franța, de la TF 1 șoca opinia publică cu următoarea declarație: „Sarcina postul TF1 este de a ajuta Coca-Cola, de pildă, să vândă produsul său. Or, pentru ca un mesaj publicitar sa fie perceput, trebuie ca mintea telespectatorului să fie disponibilă. Emisiunile noastre au vocația de a o face disponibilă; adică să o distrăm, să o destindem pentru a o pregăti pentru două mesaje. Ceea ce vindem noi companiei Coca-Cola este timp de creier uman disponibil.”

Ce am ajuns să facem cu acest „timp de creier uman disponibil”, se vede astăzi, în tot „satul global” previzionat de McLuhan.  La ce ne-a folosit teoria pusă în rama cum că „good news is no news”?! Să ne umplem de haznaua socială?! Cui folosește, așa-zisa știre perfectă, cum că „un om a muscat un câine?!”

Cu astfel de știri, ne învârtim în balamuc. Eu sunt convinsă că vom ieși la liman și din acest marasm.

Nu s-a clădit nimic temeinic, fără ordine și disciplină. Vom mai rătăci, buimăciți, prin istorie dar realitatea este mai puternică decât orice invenție gazetărească sau de marketing.

 Omul este valoarea supremă a omenirii. Și a acestei țări. Eu cred cu putere în națiunea română. Uite, acum au început să apară, la televizor, interviurile cu elevii care au obținut nota 10 la bacalaureat. Cu premianții. Emisiunea ta, „Femei de 10, bărbați de 10”, este de succes. Cu oamenii de succes muncit. Munca va fi întronata la loc de cinste. Altă cale de reușită demnă, nu există. Când echilibrul mediatic se fracturează, în ziaristică, în gazetărie, în jurnalismul de televiziune, se instalează curba de incredibilitate. Logica mediatică, în special, cea modernă a televiziunii, este logica pieței.

TVR a pierdut vremea uitându-se la televiziunile comerciale și telespectatorii s-au împrăștiat, însingurați, trădați de prima televiziune din viața lor.

TVR va trebui să își caute menirea și telespectatorii. Sau să și-i creeze. Oriunde în lume ar fi ei. Pentru memoria rădăcinii române. Pentru valoare și profesionalism. Pentru demnitate. Pentru știința de carte. Pentru a fi ceea ce trebuie sa fie: TVR în serviciul omului, românului, telespectatorului. Altminteri se va zbate ca o națiune în căutarea statului.

Marina Almășan : – Ce frumoasă pledoarie pentru Televiziunea Română!…Care sunt cele mai plăcute amintiri ale tale, legate de TVR?

Dona Tudor : – Oamenii. Primul meu profesor meu de imagine de televiziune, Mircea Gherghinescu  care, ascultându-mă, mă întreba: „Tu ai mai făcut film?”; ”Nu… în copilărie  priveam cerul și îmi închipuiam ca eu mișc norii…”. 

Valeriu Negru de la Radio: „Tu unde vrei sa faci practică?”. Eu, fâstâcindu-mă, i-am răspuns: „Acolo unde se dă ora exactă”. El: „Mergi cu mine la știri.”

 Ilie Ciurescu din televiziune: „Nu ești bună la știri,  tu ești om de reportaj, am vorbit cu Vornicu”. 

Tudor Vornicu: „Katy, zi-i lu’ asta mică să treacă pe la casierie.”

Alexandru  Capușneac, indicații regizorale:  „E soare, suntem în seră, n-ai cum sa vezi luminile de la camere, începi să vorbești la camera unde vezi basca lui Berca.” Si, la terminarea  transmisiei in direct, coborând pe scările carului: „Ești bună, domnule, ești bună…”

Marina Almășan : – Apropo de “ora exactă”, iți mai amintești ora debutului tău?

Dona Tudor : – Eu am debutat, cu numele tipărit în Programul Radiotv,  în 20 mai 1974. După  o experiență de aproape 10 ani în gazetărie. De la 15 ani, din clasa a IX-a de liceu, nea Petrica Morometescu m-a selectat să prezint programul Stației locale de radioficare din comuna în care m-am născut. Tata l-a întrebat de unde se dă ora exactă – iată, din nou! –  și nea Petrica i-a spus că din București. Înainte de bacalaureat, am venit la București să vedem de unde se dă ora exactă. Am stat vis-a-vis de intrarea Radio, ne-am uitat la oamenii care intrau și care ieșeau și, într-un târziu, tata mi-a zis: „Au și ăștia două mâini, doua picioare, un cap, doi ochi, doua urechi, o gură, învață carte și o sa ajungi și tu aici.” Am învățat si am ajuns. Mi-ar mai trebui încă o viață, ca să vorbesc despre amintirile din viața aceasta.

Marina Almășan : – Despre tine vorbesc cel mai bine emisiunile pe care le-ai facut.  Și chiar vreau să te întreb care crezi că au fost emisiunile care te-au reprezentat cel mai bine? Dacă te-ai întoarce printre noi, ce emisiune ti-ar plăcea să faci?

 

Dona Tudor : – Transmisii în direct. Reportaje de actualitate. Reportaje documentare. Mie mi-a plăcut sa fiu  reporter de teren. Acolo, la firul ierbii, unde e spectacolul vieții. Cu tehnica de azi, nu mai scrii istoria clipei,  poți fi contemporan cu clipa. În vremea copilăriei, eram fascinată, la difuzor, de Ora exactă și Cotele apelor Dunării. În 55 de ani de jurnalism audiovizual, am lăsat în arhive, 2-3000 de emisiuni, majoritatea de 30 de minute,  care se pot constitui în documente ale vremii… O doamnă care își dă doctoratul în domeniul relațiilor diplomatice dintre Egipt și Romania,  mi-a solicitat o copie a serialului TV Magia Egiptului, ca sursă bibliografică; eu am filmat acolo când ambasadorul României la Cairo era ES Marcel Dinu.

Cel mai bine m-au reprezentat reportajele din perioada 1994-2004 când am filmat în zone de conflict și război, în fosta Iugoslavie, în timpul destrămării, Somalia, Angola, Bosnia, Albania, Irak, Afganistan, în Vietnam la 20 de ani de la căderea Saigonului…

 

Marina Almășan : – O asemenea carte de vizită face ca tot ce spui aici să aibă o greutate covârșitoare! Ce semnale îți vin astăzi din direcția “bătrânei doamne din Pangratti”?

Dona Tudor : – E lipsă semnal.

Marina Almășan : – Ooo! Ai spus lucrul care îngrozește cel mai tare un om de televiziune! Practic, este însăși anularea menirii noastre!…dar hai să fim constructivi : ce crezi că-i lipsește TVR-ului de astăzi, pentru a “conta”, așa cum se întâmpla odinioară?

 

Dona Tudor : – Contactul cu realitatea înconjurătoare și cu publicul. În era comunicării și a multiplicării mijloacelor de comunicare, în era online-ului, tu, serviciu public de televiziune stai anchilozat în studio-uri, în formate, concepte, audiente, izolat în mucava? Ieși, domnule serviciu public de televiziune, pe teren, intră domnule în viață, du-te domnule, între oameni, transmite dintr-un târg, dintr-o intersecție, de oriunde pulsează viața; viață este și într-un cimitir, lumea va veni să vadă lume, arată, domnule serviciu public de televiziune, în prim plan, ochii unui chirurg când iese din sala de operație, unde a stat în picioare ore în șir să opereze – omul este interesat de om –  și vei avea audiență. 

Nu prea mai exista om care să nu aibă un telefon cu care sa filmeze, transformă-l, pe fiecare telespectator, într-un corespondent TVR! Trăim și în biosfera, trăim și în ecranosferă! La ce să se uite oamenii dacă nu se regăsesc în ecranul TVR-ului ? Când ai câteva milioane de români plecați în lume, tu, serviciu public de televiziune, transmiți pe TVR Internațional reluări?! Trepidația vieții zilnice cere transmisii în direct, duplex-uri, triplex-uri, între cei plecați și cei de acasă… Studiourile teritoriale se învârt precum găina în jurul casei… Studioul  e călduț, e plăcut, nu te bate vântul… dar viața nu e mereu într-un decor… Și TVR-ului de astăzi asta îi lipsește – VIAȚA.

 Și când intri în clădirea din Dorobanți, parcă e pustie, studiourile sunt pustii, oamenii nu se cunosc între ei, doar curtea televiziunii e plină de mașini. 

Ne bucurăm acum că facem Cerbul. Și ce ești dumneata, domnule serviciu public de televiziune? Ce scrie în legea de organizare și funcționare ? Organizator de evenimente și de alte cumetrii? Nu vrei sa organizezi și niște informații, într-un flux permanent de știri, relatări și dezbateri, niște programe de instruire și educare, un divertisment de înaltă calitate ?

Altădată, în ianuarie, la o săptămâna – două de la difuzarea programului de revelion, Florentina Satmari începea să organizeze filmările la munte, pentru că ningea splendid, era o imagine de basm, să fie pentru Revelionul următor. Bun. Facem Cerbul. Și, după ce îl facem, ce facem cu el? Ce am făcut și cu celelalte ediții? Îndesam arhiva? … Pai, avem o arhiva de aur, când o aducem la…VIAȚĂ!

Pentru a ”conta”, trebuie sa exiști. Or, TVR nu mai există. E ca TAROM.  Altădată zbura peste Himalaya, astăzi abia se târăște până la Istanbul.

Marina Almășan : – Offf…mi-e atât de greu să scriu aceste rânduri…Cu un singur amendament : e bine că Cerbul de aur a fost resuscitat, este unul din brandurile Televiziunii Române și sper din toată inima ca și ediția din acest an să-și capete un loc onorabil in arhiva noastră. Crede-mă , Dona, chiar dacă nu sunt implicată în ele , mă dor eșecurile Televiziunii Române. Le percep ca pe propriile eșecuri… Numește-mi trei emisiuni de la noi,  la care te uiți cu plăcere.

 

Dona Tudor : – Nu caut emisiunile după titluri și, în ultimii ani, stau fragmentat în țară. Mă uit cu plăcere la emisiunile tale, ale Eugeniei Voda, Iulianei Marciuc, la emisiunile Ioanei Dumitrescu (pasiunea mea din tinerețe, actualitatea externă), la reportajele Alinei Grigore, documentarele lui Radu Găină, Monica Ghiurco, îmi place Iuliana Tudor, mă bucur pentru Dan Manoliu. TVR are mulți realizatori excelenți.

Marina Almăsan : – Îți multumesc, în numele celor menționați. Iar acum am să te rog să ne spui cum decurge viața Donei Tudor acum,  când are tot timpul din lume pentru a se ocupa de ceea ce-i place?

 

Dona Tudor : – Una dintre cărțile pe care le-am scris chiar așa se numește „Condamnată la fericire”. Sunt bunicuță, iubesc un labrador și grădinăresc. Nu, nu am tot timpul din lume, am doar toata lumea, dar tot timpul, nu..

Marina Almășan : – Regreți ceva, din trecutul tău?

 

Dona Tudor : – Nimic. Absolut nimic. Soarta a fost generoasă cu mine. Mi-am creat opera. Și cariera de jurnalist. Și cariera universitară. Am doi copii minunați, care fac performanță în profesiile lor și de care sunt mandră, am împliniți  40 de ani de căsătorie cu soțul meu și îmi doresc mai mulți nepoți și nepoate.

 

Marina Almășan : – Mă bucur atunci pentru tine. Și-ți doresc ca tot ceea ce-ți  dorești să se îndeplinească. Spune-mi, dacă ai putea să-ti retrăiești viața din momentul alegerii profesiei, ai schimba ceva?

Dona Tudor : – Nu. Profesia m-a ales pe mine. Și noi două ne-am iubit.

Marina Almășan : – Doamne, ce frumos ai spus! Dă-ne , te rog, în final, rețeta tinereții fără bătrânețe!

Dona Tudor : – Totul se face cu iubire.

Femei de 10 pe Facebook