Mamele ramân mame, de cand se nasc si până închid ochii. Am probat-o pe pielea mea, dar si pe a altor mame. A mea, bunaoara, care, desi e nonagenara, nu renuntă nici acum la grija în care mă înfășura încă din copilarie. Chiar si acum mă ceartă că mă imbrac prea subtire, că am cearcăne, ca nu dorm destul, mă povătuieste sa nu stau în curent, să fiu atentă la oamenii care-mi dau târcoale, sa mănânc mai mult. Si, în continuarea acestui ultim indemn, nu exista să plec de la ai mei – chiar si acum, când sărăcutii EI au devenit “copiii mei” – fără cate ceva “de-ale gurii” : o prajitura ( care nu-i mai reuseste mamei ca în tinerete…”ca n-ar mai fi faina cea de altadata, dar si cuptorul a obosit, nu mai coace cum trebuie.”…☹️), niste ciorbiță de pui ( “ca, uite, tocmai am luat-o de pe aragaz!”) sau chiar cu câte o bancnotă, indesata, după lupte aprige, in buzunarul meu ( “Las că stim noi ca ai salariu mic, acolo, în TVR!”…).
Asta e despre ai mei, mai precis despre mama. Acum despre mine, mama.
Venirile de departe ale lui Victor ( mi-a interzis demult sa-i mai spun “Victoraș”) aduc cu sine o multime de metamorfoze. Chipul meu se dizolvă intr-un zâmbet total ( sesizat si de urmaritorii de pe Facebook), casa devine un zumzet de fericire, curățenia pe care, nu-i vorbă, mă straduiesc s-o mentin la zi, străluceste parca si mai tare. Venirea “fiului rătăcitor” aduce totodată, printre altele, in calendarul meu, “ziua când se umple frigiderul”. Dacă stilul meu “sportiv” si cvasi-vegetarian, mi-l tine pe acesta din urmă burdușit cu legume, fructe, lactate si verdeturi, parola “Victor” deschide ușa aceluiasi frigider, sufocându-l cu restul. In primul rând cu cate 10 feluri de mâncare gatita, chiar dacă anticipez ( lucru dovedit de fiecare dată!) că musafirul prețios va prefera gratarul de porc, cu salată de varză albă. Nu odată, măcelarul din piața de unde-mi fac cumpăraturile, văzând cantitatea de “cefe de porc” pe care i le solicit brusc ( dupa ce ii ignor sistematic prăvălia), mă intreabă, șmecher : “Ce, doamna Marina, vine Victoraș?”.
Copiii noștri ne invață să trăim în cadența lor si să ne potrivim ceasurile interioare dupa respirațiile lor. Mai ales după ce nu-i mai avem lângă noi – legile implacabile ale vietii! – venirile lor fulgeratoare ne transformă intr-un vulcan de iubire, in unele cazuri chiar intr-un “preș” pentru copiii nostri. Daca i-am crescut corect, nu vor profita niciodata de asta. Cunosc insă destui părinti care se lasa “exploatați” la modul abject de către copiii lor, fără ca măcar să-si dea seama : iubirea orbește…
Concluzia este una singură : rămânem mame până la ultima suflare. …si chiar și după aceasta, daca e sa ne amintim de o frumoasă pildă, pe care poate si voi ati auzit-o. Nu?… O redau mai jos:
O mamă avea un singur copil, pe care, evident, îl iubea foarte mult. “Până la cer si inapoi” – as zice eu, gândindu-ma la ai mei. Când fiul ei ajunse mare însă, s-a îndrăgostit de o fată, și, asa cum se intâmpla de multe ori ( am patit-o si eu, cu fiica mea) și-a pierdut capul cu totul.
– Vrei să fii soția mea? O întrebă el într-o zi pe mândra lui.
– Voi fi soția ta numai dacă îmi aduci inima mamei tale, ca o dovadă a dragostei ce-mi porți! ( in fine, sper ca in realitate un astfel de raspuns sa nu existe niciodata, dar pilda e pildă, concluzia conteaza mai mult decât povestea insăsi)
Auzind aceasta si iubind-o in nestire pe domnisoara plină de cruzime, băiatul se duse repede și-și omorî mama. Îi scoase inima cu un cuțit și apoi o rupse la fugă înapoi, să i-o ofere iubitei lui, ca demonstrație a iubirii sale fără margini. Dar, pe când alerga, se împiedică și căzu. Inima mamei se rostogoli din mâini și, de jos, de unde era, vocea mamei își întrebă fiul:
– Te-ai lovit, dragul mamei?”…”
…..Vă las să lacrimați în tihnă si să vă recunoașteti, intr-un fel sau altul, în povestea de mai sus…
Rubrica oferita de FARMACIILE CATENA : PROCTORAPID
Comentează