Mulți mă întreabă de unde găsesc resurse pentru a zâmbi mai tot timpul. Alții, mai nefericiți ei înșiși și transformați de viață în cârcotași, replică repede : “- E un zâmbet fals, profesional! “ . Pe primii îi,privesc cu drag. Pe ultimii… îi voi invita la o cafea și, după ce o vor savura, stând la o tacla politicoasă cu mine ( viața m-a învățat să fiu politicoasă și cu cei haini!), le voi arăta albumul copilăriei și adolescenței mele, unde vor descoperi fix același zâmbet ( pe un ..ușor alt chip!) . Pe atunci nu lucram în televiziune, ci in propria copilărie/adolescență, deci nu zâmbeam “profesional”. Și, har Cerului, anii au reușit să-mi păstreze zâmbetul pe chip. Cum așa?!?
…Vreți secretul? … Păi…în pofida destulelor furtuni care mi-au înecat și mie destule corabii ( vânturile, valurile…) , in adâncul sufletului meu am rămas cu o convingere dublă și de nezdruncinat : viața e frumoasă, oamenii sunt buni! Ea ( convingerea) mă ajută să îmi descrețesc fruntea, ea îmi trage în sus, cu fire nevăzute, colțurile buzelor, îmi luminează ochii, mă însenineaza cu totul.
Acum să nu credeți că umblu așa, zambind ca proasta, peste tot! Am momentele mele, în care încruntările devin mai puternice decât zâmbetul. Când tristețile îl sting, deschizând în schimb robinetul lacrimilor… De ce vă mirați?!? Da, și eu plâng, cum nu? Însă o fac mereu departe de ochii celor din jur. Ei nu-mi văd lacrimile decât extrem de rar . În principiu pentru că nu le dau acest drept : lacrimile mele îmi marchează teritoriul și nimeni n-are voie să-l încalce, mai cu seamă cei din cauza cărora plâng! Dar nici cei “nevinovați” nu trebuie să-mi vadă lacrimile. Pentru că…ei nu au nicio vină că mie mi-e rău. Pentru că ei ișî plâng propriile lacrimi, au proprii munți pe umeri, propriile prăpăstii din care nu reusesc să iasă, propriile dezamăgiri peste care se căznesc să treacă. Și atunci…de ce să-i amărăsc eu cu lacrimile mele? Și cum aș putea să-i ajut? Foarte simplu : Dăruindu-le zâmbetul meu! Ajutandu-le chipul să-l formuleze pe al lor, propriu și personal. “- Lasă, va veni soarele și pe ulița voastră!” – le spun celor ce au uitat să mai zâmbească. Apoi îi înfășor in zambetul meu și îi ajut să descopere micile bucurii din jurul lor, pe lângă care treceau mai ieri, fără să le observe.
Da, recunosc, unii se uită sceptic la mine, văzând cum mă bucur aproape din orice : că imi iese în drum o “statuie” sub formă de înghețată, că dau peste un drăgălaș prunc știrb și pistruiat, care mă roagă să-l închei la șireturi , că-mi vine să mă pozez călare pe un tobogan de copii, că dau peste un arbust inundat in flori, că intr-un banal raft de alimentară dau peste un vin ce-mi poartă numele ( vezi poza articolului!) , că descopăr pe o clădire anostă un grafitti superb, sau intr-un muzeu de artă o statuie desprinsă parcă din Rai. Mă bucură fiecare-n parte și toate la un loc, iar de se-ntâmplă să nu-mi iasă în cale nimic care să mă bucure, inventez eu! Mă apropiu de oameni pe care nu-i cunosc, le zâmbesc și intru în vorbă cu ei, vorbim despre de toate și mă trezesc că le câștig încrederea și îmi încredințează deodată cele mai intime secrete, cerându-mi sfatul ca unui prieten de-o viață. …Zâmbetul deschide uși, zâmbetul apropie oamenii.
Nu vă dau sfaturi, căci ar însemna să mă cred deșteaptă. Categoric nu sunt. Dar un lucru sigur il puteți copia de la mine, fără teamă : zâmbetul. Serviți-vă când poftiți și cât poftiți din el, am din plin pentru toată lumea! Și nimic nu mă va face mai fericită, decât să mă trezesc de mâine într- o mare de zâmbete și de oameni însoriți.
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : CITRAMAG B6 EXPERT
Comentează