Au fost momente in viata mea, în care am simțit că mă dezintegrez intr-un miliard de particule. Chipul meu era acelasi, cei din jur imi primeau, in continuare, în dar, zâmbetul dătător de energie – cum ei înșiși il defineau – însă doar cine știa să-mi cutreiere lăuntrul, descoperea acolo mări învolburate, busole al căror ac se învârtea haotic, împingându-mă încolo și încoace, niciodată acolo unde îmi doream de fapt să ajung. ….Dar cine avea timp să-mi colinde interioarele, fie ele si frumos mobilate? Fiecare avea problemele sale, lumea se multumea să mă întrebe sec “-Ce mai faci?” și până să vină răspunsul meu, deja se gândeau la ale lor. Îi pot , oare, judeca? Intotdeauna cămașa ne-a fost mai aproape de trup decât straiele altora…
Devălmășia asta din viata mea a durat ceva vreme. Iar totul a pornit …așa cum pornește de obicei : de la întrebarea “de ce mi se întâmplă toate astea? Unde am gresit?” Vai de cei se ce biciuiesc pe ei inșiși cu întrebari, în loc să se desprinda de Trecut și să meargă înainte!…
Prin urmare, îngenuncheată de nedumeriri si înfruntând otrava unor oameni care mă știau doar din “cele vazute pe ecran” și din manipulările ziarelor de scandal, ajunsesem la un moment dat să îmi doresc să mă dezintegrez într-un miliard de particule, să mă pierd în zari albastre și să-mi caut cumva o altă întrupare, departe de ochii lumii, departe de hidoșenia celor ce mi se întămplaseră… Procesul de dezintegrare chiar începuse, fotografia fiind o mărturie virtuală, la care noua tehnologie îți dă acces.
Apropiatii , puțini la număr și prinși și ei în caruselul propriilor vieti, încercau câte o încurajare. Li se parea nedrept ceea ce mi se întâmplă, ii judecau pe cei ce mă făcuseră să sufăr, după care ieseau politicos din universul meu, reintrând în al lor.
“Dumnezeu îi ajută pe cei ce se ajuta singuri!” – îmi stăruia în minte o fraza, chipurile din Biblie. Un om al credinței m-a liniștit atunci că n-am s-o găsesc acolo, în Biblie, că ar fi rostit-o de fapt Benjamin Franklin, dar m-a indemnat totusi să încerc să găsesc ieșirea din tunel cu forte proprii. Și așa am făcut. Mi-a luat ani întregi, scandalos de multi, în care m-am agățat de ancore false, care în timp s-au întors împotriva mea ; însă in paralel am încercat să mă recompun, din particulele acelei “Marine de odinioară” , de care mie însămi îmi era dor. Reușeam, da, să rămân fiica cea bună, mama cea bună, omul de televiziune inspirat și puternic, însă pe dinăuntru haosul persista. Particulele refuzau să se mai așeze după regulile de odinioară. Încercam să le potivesc cum știam eu mai bine, însă ieșea mereu altceva, ca înt-un joc de puzzle in care, dacă greșești ordinea pieselor, ești în pericolul să naști ceva monstruos.
Dar n-am încetat niciodată sa sper. Povestea cu “speranța moare ultima” a functionat si la mine, am ținut-o pe a mea departe de Cimitirul Sperantelor și am hrănit-o în fiecare zi cu un gând , cu o faptă, cât de măruntă, cu o pildă, descoperită în carti. Știindu-mă singură și fără apărare, multi au profitat de asta, pentru a mă îngenunchea și mai tare. Îi stiu, se știu, i-am iertat demult, dar nu-mi ies din minte…
…și iată că, la un moment dat, soarele a răsărit. Greu, printre nori cenușii ce păreau a fi din tablă, nu din văzduh. Cu raze timide , ce se izbeau de neîncrederile mele, care precum mușchiul de pe copac, îmi arătau mereu Nordul cel figuros. Dar razele soarelui au ajuns la mine, intr-un târziu. Mi-au încălzit sufletul, mi-au reașezat particulele în ordinea firească, in acea alcătuire care să mă readucă la viața de dinainte. De fapt, la viață.
Pășesc acum cu teamă pe noul drum, pentru că încă nu cred că el mi s-a intâmplat, în sfârșit. Îmi mai lovesc în timpane lătrăturile unora de pe margini, îmi mai jupoaie linistea ghearele umbrelor Trecutului, care nu mă vor fericită din nou. Dar încet-încet, forța mea capătă consistență. Iar particulele se cimentează cu liantul încrederii. Și al iubirii.
Și , da, imi doresc sa fiu și pentru voi o inspirație. Pentru toti cei ce cred că din particulele lor, care au luat-o spre cele patru zări după câte o cumpănă a vietii, nu se vor putea niciodată recompune, așa cum isi doresc. Așa am crezut și eu. Și, iată, sunt aproape cea de la început. E-adevărat, cu ceva riduri – pe chip si în suflet.
…Dar există și pentru acestea creme miraculoase! 😉
Rubrica oferită de FARMACIILE CATENA : JELEURI NATURALIS
Comentează