Vai, ce minunat a exprimat Einstein puterea gandului : „Logica te va duce de la A la B. Imaginația te va duce peste tot.”
Ori de cate ori iau iPadul în brațe ( și nu stiloul în mână, cum faceam la începuturile mele literare, in care aveam cu vreo 40 de ani mai putin și cu mult mai multe vise), asta simt și eu : că mă aflu înaintea unei călătorii spre toate colturile universului, ba chiar și spre lumi paralele, și în care mijlocul de transport îmi este imaginatia. Este una din comorile neprețuite pe care mi le-au transmis ai mei, atunci cand “m-au pus la cale” și pentru care le voi fi veșnic recunoscătoare.
M-am obisnuit să scriu oricand, oricat si oricum. Prin “oricum” nu mă refer la miezul cuvintelor ce mi se leagă, ci la conditiile de scris : scriu in picioare sau culcată, șezand turcește sau tolănită pe burtă, scriu în liniste sau vacarm, pe zi sau pe noapte, de multe ori scriu pe întuneric, pentru a nu-l tulbura somnul celui ce viseaza lângă mine, convinsă fiind că visele sale ar putea fi mult mai interesante, decât randurile slobozite de imaginația mea. Scriu flămândă sau sătulă, singură sau pe un stadion plin ochi, scriu ore în șir sau în mici fante de cateva minute, pe care le “fur” întamplârilor din viața mea . Scriu îndrăgostită sau dezamăgită, plictisită sau încrezatoare, furioasă sau delicată, scriu îmbrăcată în pijama sau trening, in taioul de mers la negocieri sau în blugii ușor zdrențuiți ce mâ însoțesc la evenimente ce , unii spun, n-ar mai rima cu varsta mea.
Iubesc scrisul atat de mult, încat uneori am senzatia că-mi trădez bărbatul iubit cu aceasta obsesie pentru scris. Dar știu că , dacă de la cei din jur mă pot așteota oricand la trădări, el, scrisul, nu mă va trăda niciodată…
Să vă amuz puțin : în periplul meu egiptean, atunci cand, in timpul croazierei pe Nil, o umbrelă vrăjmasă s-a lăsat smulsă de vant de pe puntea superioară, aterizand pe falanga mea si trimitand-o direct la raze, iar ulterior intr-o proteza protectoare de deget ( pe care, în mod miselesc, am cam început s-o ignor) , primul meu gand, cand am simtit durerea ascutită a impactului, a fost NU “Vai, ce tare mă doare!”, ci “Vai, cum o să scriu eu de azi încolo?!?”
Acum mă aflu la Costinesti, unul din locurile fabuloase ale devenirii mele jurnalistice și…evident, scriu. Nu sunt la plajă, nu casc gura prin la pravălii, nu admir romantica Epavă de pe malul devenit atat de aglomerat, nu joc jocuri de plajă și nici nu verific gulerul de spumă al unei beri răcoroase, ci stau pe terasa lui Cristi, la doi pași de mare si …dau frâu liber imaginației – prietena care mă însoțește pretutindeni, ajutandu-mă sau încurcandu-mă, în functie de directia in care-o apucă.
…scriu acum, bunaoară, despre Zamalek, elegantul cartier din Cairo si deasupra mea , vița de vie a domnului Comandant îmi zambește din fiecare bob al său, ca o promisiune a belșugului din toamnă. Iar cand strugurii lui Cristi se vor face violeți, e semn că va trebui să predau si eu cartea, la Editura Corint.
Dar voi, dragii mei, ce faceti, chiar în acest moment?
Rubrica oferita de Farmaciile CATENA : DIOLEX
Comentează