Bărbații din viața mea Ea și El

Whisky şi ochi albaştri

El era însurat. Dar era singur acasă și avea o sticlă de whisky. Nu e rea combinația, dacă e însoțită și de o muzică bună. Ceva cum ar fi Je t’aime, moi non plus. Voi, cititorii mei mai tineri, habar n-aveți despre ce vorbesc, așa-i? Ia, luați de-aici.

Vă întrebați ce căutam eu acolo? Întrebați-vă. Sau mai  bine vă spun eu: eram îndrăgostită până peste cap. Și mă chemase. Ce era să fac?! El era un amalgam de defecte cu ochi albaștri. După capul meu, ochii albaștri neutralizează orice defect. Te absolvă de orice vină. Când mă uitam în ochii lui albaștri, vedeam până departe în zare. Câteodată vedeam marea. Câteodată vedeam Everestul. Câteodată vedeam Marele Zid Chinezesc. Depinde. Bine, dar era căsătorit. E-adevărat, dar credeți că eu nu? Iar combinația aceea letală de whisky și ochi albaștri făcea ca totul să dispară din mintea mea, care era cam puțină la vremea aceea, dacă stau să mă gândesc. Defecte aveam și eu, slavă Domnului. Și nici măcar nu aveam ochi albaștri, să mi se ierte păcatele. A trebuit să le port cu mine toată viața, până acum, mai de curând, când coach-ul meu de life style, ca să mă exprim așa, mi-a băgat în cap că trebuie să ne iertăm noi înșine, să nu ne mai învinovățim, să nu ne facem gânduri negative despre noi înșine, să nu ne plângem, să nu ne îngrijorăm în privința viitorului, să nu mai dăm vina pe alții, în concluzie să fim fericiți tot timpul indiferent de ce se întâmplă în jurul nostru. Mulțumesc, Loredana. Și te iubesc. Acum pot să păcătuiesc fără grijă, că am  învățat cum să mă iert. Dar atunci era altceva.

Ați înțeles deci contextul. Ei bine, știți voi momentul acela când îți dorești mai mult ca orice să adormi cu capul pe pieptul lui? Cu cititoarele mele vorbesc, că voi, bărbații, nu știți despre ce e vorba. Ei bine, mă aflam într-un astfel de moment, când am sărit ca arsă: Tata! Îl uitasem pe tata în gară! Mi-am amintit că tata trebuia să vină de la Covasna, unde fusese la tratament prin sindicat, și eu trebuia să-l iau din gară și să-l duc la mine, unde trebuia să stea până a doua zi când avea tren spre casă. M-am uitat la ceas, trenul sosise deja dacă nu avea întârziere. Și eu eram la distanță de cel puțin un ceas de gară. Mai țineți minte voi, cititorii trecuți de prima tinerețe, vremurile acelea când nu găseai un taxi să dai cu tunul? Nu mă-ntrebați cum am ajuns pînă la gară cu mijloace de transport în comun, încălțată în pantofi cu toc, că doar avusesem întâlnire. L-am găsit pe tata așteptându-mă cuminte lângă tabela de sosiri, cum ne înțelesesem (știți că pe atunci nu aveam telefon mobil, să ținem legătura). Am mai adăugat un păcat la tabelul meu de vinovății ca să mai am ceva de lucru la cursurile de dezvoltare personală.

Aș vrea să vă spun că de atunci am evitat cocktailul de ochi albaștri, whisky și muzică bună. Dar vă iubesc prea mult ca să vă mint.

 

 

Comentează

Click aici pentru a spune ceva frumos

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.