Bombănelile Marinei Editoriale

Voi mângâiați silicoane, iar noi vă credem pe cuvânt…

Zilele trecute, un fost coleg de facultate care predă la Univ.Dimitrie Cantemir, îmi povestea cu năduf despre o duduie care i-a devenit, peste noapte colegă, după ce s-a gudurat pe lângă naiba știe cine ( eu știu, da’ nu vă spun!) să obțină privilegiul câtorva ore în orarul facultății, pentru a-și putea strecura performanța în CV. Nici nu a apucat să le glăsuiască încă, de la catedră, studenților creștini, că pe Fb său a și apărut, cap de afiș, noul ei titlu ” Works at…”. Proștii probabil au fost impresionați, mai urcând-o cu încă câteva like-uri pe piedestalul virtual pe care individa tot încearcă să se cocoațe, autolaudându-se copios . Pe mine personal, știind “dedesubturile” ( multe dintre ele chiar de la amărâtul soț) m-a pufnit râsul. Nu am de gând să dezvolt cazul – până la urma, fiecare pasăre pe limba ei piere. Insă povestea m-a trimis cu gandul la vremurile în care trăim, și în care aproape nimic din jurul nostru nu mai este ceea ce pare a fi.
În jurul nostru sunt inși care pe dinăuntru au un cu totul alt chip decât cel pe care-l flutură privirilor noastre. Mișeii și-au pus mască de mielușei, fetele cuminți ascund îndărătul ochelarilor și al taiorului regulamentar femei versate care joacă pe degete bărbații (altora!). Trecem zilnic pe lângă indivizi care ne par de cea mai buna credință, îmbrăcându-ne în vorbe frumoase și promisiuni înaripate, dar asta fix până în momentul în care am făcut stânga-mprejur, după care devenim ciuca bătăii lor de joc. Avem încredere în prietenii care ne sunt alături până la prima trădare( fiind primii care se bucură de prăbușirile noastre) , în colegii care vor să ne ajute, dar de fapt nu știu cum să-și înfigă mai adânc lopata în groapa pe care ne-o sapă vârtos; credem în politicienii care fac clăbuci la gură pentru a ne convinge cât de mult le pasă de noi, când, de fapt, odată cocoțați în fruntea țării, noi nu vom mai reprezenta pentru ei decât o turmă de cepe degerate…
Nici iubirile nu mai sunt ce-au fost. Ardem lângă barbați care ne declară dragoste veșnică, fiind mistuiți pe dinăuntru de dorul de ducă spre alte așternuturi; la schimb, îi păcălim, condamnându-i să ne mâingâie trupuri mincinos de siliconate, fluturăm prin fața lor pletele neadevărat de blonde și clipim lasciv din gene migălos lipite cu clei. Căscăm gura la femei care, în cârdășie cu Facebook, se chinuie să pară că au vieți perfecte , când în realitate descoperim nefericite frustrate, care îmbătrânesc lângă soți ce le-ar strânge de gât la fiecare 5 minute…
Site-urile sunt și ele pline de dudui perfecte și masculi feroci, plângându-și nedreapta singurătate. Se caută disperați unii pe alții, uitând că descrierile perfecte ce însoțesc poze retușate nu au nicio legătură cu personajele , ci sunt furate de prin cărți sau filme siropoase.
Lumea în care trăim e plină de minciuni , iar cei ce o populează aproape că au uitat cine sunt cu adevărat. Nu fac nicidecum vreo “reclamă mascată” la ultima mea carte “Nici eu nu mai știu cine sunt”; aceste rânduri mi-au fost pur și simplu inspirate de o femeie nefericită, disperată de ani buni să pară ceea ce nu este. Și aici îmi vin în minte niște cuvinte ale unui înțelept ( pe care nu le-am citit pe Facebook! ): ” De cele mai multe ori, consumăm mai multe eforturi pentru a PĂREA că suntem fericiți, decât pentru A FI cu adevărat”..

 

Uscatoare rufe