Cum e să trăiești? Apă, paie și bătaie, ceva mâncare, intrigi și asta-i tot, ar zice nepăsătorii. Ei bine, dă cu virgulă povestea asta. Toată lumea scrie, zău, de la psihologi atotștiutori până la cei cărora li se pare că ce spun e judecată de valoare, uitând toți să trăiască și mai ales, să facă ce știu mai bine. Dar nici unul nu spune, pe bune, că viața e parte mișto pe care o pierzi pentru că ești tâmpit și nu trăiești, pierzând capitole importante! Eu nu dau rețete și nici nu mă cred cunoscător, dar tot ce pot spune e că trăiesc așa cum vreau! O urzeala a destanuirilor ne-ar prinde bine tuturor. Ca un dus rece inainte de a nas in nas cu finalizarile.
Chiar nu putem fi mai buni, daca nu acceptam cu demnitate, ce avem in tava. Cu ea mergem să servim pe la masa cunoscutilor. Ne recomanda oarecum. Si ofera de pe ea, mai mult decat am putea da noi din cuvinte. Chiar si din ce simtim. Halal sentimente ! Dau bine de pamant cu noi, de-a baba oarba ne joaca. Si mi se pare simplu sa plangi din cauza lor. Mai ofertant este sa le-nfrunti, sa poti vorbi despre ele.
Dar cum sa vorbesti despre tine, cand nu ti-ai simtit atingerea, cand nu ai rupt bucati sa le dai la caini, cand nu ai sfasiat diminetile cu roua pasiunii, cand nu ai indraznit macar sa visezi, de frica cosmarului ? Cand nu ai trait nici macar jumatate din tine, cu toate nebuniile, frustrarile, dezamagirile, hohotele laolalta, nu poti, dar chiar nu poti, sa te destanui cuiva.
Ai știut vreodată cum e să-ți fie frica? Cum e atunci cand tot ce stii si poti sa faci se ascunde? Ca la reduceri, frica vine intr-o oferta de nerefuzat. Pretul sau e oricum supraevaluat. Si nici materialul nu e din lotul acela superior. Am si eu o intrebare – nebunia e contagioasa ? Se ia ? Ca de este asa, mi-e teama ca sunt infestat cu dispretul sau asupra a tot ce-i onest. Bufonii au depasit linia imaginara a circului, si ne invadeaza. Zboara pe strazi, ranesc in fericiri, pangaresc visele si mai presus de toate, strica frumosul.
Eu am boli, si vicii, dar nebunia asta in a zice ce-i bine si ce nu, ce-i moral si ce nu, ce-i cuviincios si ce nu, imi istoveste complet cumpatarea. Incep sa ma intreb daca anumite complexe nu incep sa ia forma umana. Ba chiar ma ia si frica. Sincer, cu frica o putem rezolva. Facem schimb de numere, apelari directe, imprumut de lunga durata si putem convietui in prietenie multi ani inainte. Dar cu minciuna de a fi altceva decat suntem, nu vom reusi vreodata sa ne-mbracam.Avem vise, si-avem oameni care ni le spulbera. Avem elan, dorinta si putere si-avem iubirea care ni le darama. Si se intampla, in cele mai dese cazuri, sa avem si profesionalism, si cunostinte si inteligenta. Si degeaba.Ni le umplem cu iubire, din sacrificiu, vor spune idealistii. Tipul asta de iubire incepe sa-mi provoace o teama, fiindca-i supliciu. Iubirea mea inseamna sustinere, inseamna ceva gratis. Nu se cumpara, nu se vinde, nu se roaga, nu se spune. Se face. Si e nevoie de doi, deplin, dezinteresat, vindecat.
Care-i rostul ? Multi se-ntreaba. Am inteles din resemnarile mele ca vorbitul n-ajuta, nici introspectia, nici analizele alambicate. Doar ca rostul nu se impodobeste cu nimic. Rostul sta in intelegerea lui. Si e diferita de la fiecare. Al meu sta in cei de langa mine, in mine, in ce-am facut, in ce voi face si mai ales in felul in care dau nuante rostului. Il macin, e bine. E a meu. Si pe principiul “ eu te-am facut “ ( desi sunt un cumul al multora, de la parinti, de la mama, profesori, la ochi si suflete trecute ), fac ce vreau cu rostul meu, gasindu-i un alt sens. Unul care sa-mi convina, dar care sa ma faca sa simt ca traiesc.
As merge pana la capatului lumii si inapoi, daca mi s-ar garanta ca pot avea o clipa in plus. De ce ? Nu obsesia ma ghideaza, ci gandul ca oricum, oricand ar putea fi pentru ultima oara. De asta traiesc. Nu fac altceva decat sa traiesc. Cu frici, multe. Aleg sa cumpar cate putin din necesarul traiului existential din fata, de la clasa intai, in plin sezon, la preturi exclusiviste, cu bonuri trecute in borderoul amintirilor.Casierul nu ma intreaba pe ce dau banii. Primeste chitantele, le contorizeaza si face un registru mare si plin, din care citesc in fiecare seara, gasindu-mi resursele. Pentru ca oricat mi-ar fi de greu, in dezamagirile mele neimpartasite, am o singura impacare. Am mers pe ideea mea, am judecat dupa mine, si gresind, constientizand mi-am dat seama ca nu ma pot plange. Ca sunt asa si unde sunt din vina mea.Tocmai de asta stiu.
Din vina noastra, s-ar potrivi sa le facem pe toate. Dar sa fie multe si sa nu ne para rau de ele. Sa nu ne plangem c-am gresit, sa nu punem la saltea, sa nu amortizam in altele, sa nu radem de altii cand nu suntem perfecti si mai ales, sa-i iubim pe imperfecti.Ei ne sunt viitorul. Si cand ne dezamagesc. Si chiar daca toate se dau la reduceri, gasindu-se peste tot, trebuie sa ne menajam si sa alegem brandul. Reducerile-s pentru slabi … Viata nu e o reducere, viata e “ new collection “ mereu !
SURSA FOTO – www.smashingapps.com, Ana Maria Halalai
Comentează