Nu mi s-a-ntâmplat numai mie, știu. Așa că, haideți să ne amintim împreună!
…Când eram mică-mică și mă uitam la clanțe de jos în sus și când auzeam pe câte cineva , spunand că are 18 ani, mă uitam la respectivul ca la un moș.
Apoi am devenit adolescentă. Lumea era a mea și mă aștepta o viață lungă, plină de neprevăzut și prin asta extrem de incitantă. Aveam mulți prieteni de vârsta mea, iar toți cei ce depășeau 30 de ani, ni se păreau deja “terminați”. Important era doar segmentul din care făceam parte, generația mea, cei alături de care urma să fabricăm Viitorul.
Am făcut și eu 30, la un moment dat. Și, deodată, vârsta asta nu mi s-a mai părut atât de neprietenoasă. Și, zău, nu mă simțeam deloc terminată! Aveam familie, casă, copil, serviciu stabil, o multime de vise împlinite și , recunosc, câteva năruite. Mai aveam insă atâtea de spus și de făcut, mă simteam în plină forță și asteptam să mi se aștearnă în față munții pe care să-i urc, rând pe rând, fluierând. Chiar și morile de vânt le așteptam să-mi iasă în cale, pentru a mă lupta și cu ele. La acei 30 de ani ai mei, cand auzeam că cineva din cunoștințele mele, a împlinit 50, îl clasam, mental, pe respectivul direct în categoria “celor care nu mai contează”. Zâmbeam ironic, atunci când vedeam inși trecuți de 50, îndrăgostindu-se. Ce ridicol! – îmi spuneam, continuând să iubesc la rându-mi pe rupte, cu toată legitimitatea pe care mi-o oferea, încă, vârsta din buletin.
Am ajuns apoi eu însămi la 50 , ba chiar i-am depășit, și nu cu puțin! Dar, credeți-mă, nu am deloc sentimentul că nu ar mai trebui să contez. Dimpotrivă. Anii mi-au adus înțelepciune, experiență, poate pe undeva și o nesuferită prudență, la pachet. Îi privesc însă cu drag pe cei ce vin din urmă ( la naiba, doar am copii de vârsta lor!) deși știu că, în sinea lor, unii dintre ei chiar mă consideră ca fiind un om care “nu mai contează”. Ăsta e mersul lucrurilor, se pare. Nu putem însă unii fără alții. Pentru că noi STIM, iar ei POT. Și foarte rar se amestecă cele două..
De aici, de la înălțimea amețitoare a deceniului meu, îi privesc pe septuagenari. Îi privesc cu compătimire, uneori cu milă. Pe principiul “ce ție nu-ti place, altuia nu-i face”, mă tem însă să-i mai numesc “ expirați”. Pe unii dintre ei îi găsesc mai verzi decât cei de 20 de ani. Au o poftă de viață de invidiat, au încă multe de spus, deși nu-i prea mai ascultă nimeni. Pentru că mai toți cei “tinerei” gândesc după un șablon păgubos, considerându-i pe vârstnicii de 70 ieșiti din garanție, inutili, expirați.
Sunt sigură că, la rândul lor, destui dintre acești septuagenari se simt încă tineri . Și că-i privesc pe octogenari și nonagenari cu compătimire. Că sunt în continuare gata să urce , și ei, dacă nu neapărat munți, măcar movile. Că vor să fie de folos și că nu înțeleg de ce sunt respinși tocmai de generațiile cărora le-au dat viață. Dreptul de a fi folositor nu ți-l poate lua nimeni, nici măcar în numele anului de naștere din buletin.
….Și uite-așa, privind mereu către cei mult mai vârstnici decât noi, ne simțim în continuare tineri și “valabili” . Dar asta până când stocul celor “mai vârstnici decât noi” se va epuiza…
Iar cei care ne privesc chiorâș, din fotoliul “vârstelor confortabile” – cei tineri și lipsiți de frustrarea vârstei, uită, de fapt, că “traseul” de mai sus este obligatoriu pentru toți, că nu există rute ocolitoare și că toți, mai devreme sau mai târziu, vor rula pe el..
Iar eu, personal, sper să ajung la vârsta la care, privind înapoi, peste umăr, să descopăr 100 de ani trăiți frumos!
….ceea ce vă doresc și dumneavoastră!
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : BENESIO-HEPAFORT
Comentează