Se apropie Noul “15 Septembrie”!
….Augustul chinuitor își stinge încet-încet dogoarea, lăsând loc speranțelor de răcoare ale lui Septembrie. Se apropie, laolaltă cu el, prima zi de școală, mult prea devreme zic eu, dar ce-a mai rămas “la timpul său”, în vremurile astea, răsturnate cu susu-n jos?
Se apropie așadar prima zi de școală și-ncep să se-nghesuie-n mine amintirile acelui “15 septembrie” de odinioară, care pecetluia toamnele copilăriei noastre, punând punct vacanțelor “la mare și la bunici” ( așa erau pe atunci) și încolonându-ne cuminte pe potecile Viitorului.
Era o oarecare stereotipie, în începuturile de școală de atunci. Cu siguranță, reguli ce se repetă există și astăzi, însă elementele diferă.
Forfota începea “după Întâi”, când mamele declanșau pregătirile. Într-o primă fază erau probate uniformele de anul trecut , iar exclamația “Vai, cât ai crescut, peste vară!” amesteca într-însa satisfacția părintelui la constatarea centimetrilor câștigați de odraslă, cu disconfortul iscat de vestea că “lu’ăsta mic îi trebuie o uniformă nouă!”😩😩. Dar chiar și așa, lucrurile erau mult mai simple pe atunci : uniforme se găseau pe toate drumurile iar prețurile afișate erau prietenoase, “proletare”.
În cazul cel mai fericit, era suficient să dispară tivul făcut prevăzător cu o toamnă în urmă, vechea uniformă câștigându-și dreptul de a-și mai însoți stăpânul la școală încă un an. De fapt, asta era o regulă a copilăriei noastre : “S-o luăm mai mare, ca s-ajungă la anu’!”…
Urma etapa a doua : “accesoriile” : ciorapii trei-sferturi, bentițele, fundele pentru păr ( “pampoanele”), chiloțeii și maieurile “tetra”, echipamentul pentru sport : treningul din poliester și tenișii chinezești. Sursa cea mai bună era “Romarta Copiilor”, vis-a-vis de Casa Centrala a Armatei. Dar oricum concurență prea mare nu era : cam în toate magazinele se găsea cam același lucru.
După ce capitolul vestimentar era încheiat, atenția se strămuta înspre librării. Acestea erau luate și ele cu asalt. Diversitatea nu era o noțiune la modă. Toate ghiozdanele erau maro și arătau cam la fel. Arătau ca niște cutii anoste, erau din carton, îmbrăcat într-o mușama căcănie, dar rezistentă : nu aveau buzunare, fermoare, briz-brizuri. Ni le atârnam în spate sau le spânzuram de toartă, dar nu atârnau niciodată atât de greu, precum aveau să o facă cele ale copiilor noștri.
Ceva mai diversificat era capitolul “penare, acuarele, ascuțitori, gume și creioane cu gumă”. Aici era fieful articolelor chinezești. Apropo, știți care sunt cele mai celebre “trei cuvinte” ale omenirii? Nu, nu “I love you” , ci “Made in China”! Și pentru că, din punct de vedere al caietelor, totul era foarte omogen ( difera doar numărul de pagini, in rest același omniprezente “cu pătrățele”, “dictando” sau “cu foaie velină”), caietele fiind împachetate ulterior fie în hârtia albastră ce se vindea la coală, fie în învelitori de plastic, cu un locșor prevăzut pentru etichetă. Pe etichete – stereotipe și ele ( albe, cu un chenar albastru, dacă mă mai ține memoria) părinții îsi exersau caligrafia. Ah! Am uitat stiloul și cerneala! Călimara cu cerneală. Pixurile erau prohibite, considerându-se pe atunci că pocesc scrisul elevului!
Pregătirea ghiozdanului pentru prima zi de școală era ea însăși născătoare de emoții. Pozitive – pentru elevii silitori, negative – pentru trântori. În primul caz, ghiozdanele făcute așteptau și câte două săptămâni să-și încalece stăpânul spre a porni către Poarta….nu, nu a Raiului, ci a școlii. Li se atașau, în ultima zi, doar mărul și sandvișul de rigoare. Stereotip și el. Parizerul era strecurat între cele două felii de franzelă, astfel că în recreația mare, toți înfulecau pe rupte cam același lucru, nimeni neinvidiind pe nimeni.
Dar să revenim la prima zi de școală. Aceasta era emoționantă atât pentru părinți, cât și pentru profesori și, mai cu seamă, pentru copii. Bucureștiul devenea un furnicar de buchete de flori, ce se mișcau în spațiu pe trasee mai scurte sau mai lungi, ce legau blocurile muncitorești de școlile din cartier. Predominau gladiolele și garoafele. Florile aveau prețuri prietenoase și fiecare familie, oricât de sărmană ar fi fost, își permitea să-și trimită copilul în prima zi de școală cu cate un buchet de flori pentru doamna învățătoare.
Din această primă zi de școală copiii se intorceau acasă, de regulă binedispuși : lecții pentru a doua zi nu primeau, în clasă fiecare întrecându-se în a povesti cum și-a petrecut vacanța. Rememorările? Stereotipe și ele : “Am fost la mare ( aici alternau Mamăile cu Eforiile și Mangaliile) sau/și “am fost la țară, la bunici”, cu diferite nuanțe, în funcție de zona geografică a satului respectiv. Poveștile erau însă vesele, sau deveneau vesele prin modul în care erau povestite, mai ales de către elevii codași.
Din prima zi de școală ne alegeam cu orarul (provizoriu) al primelor săptămâni, cu noutățile legate de materii și profesori, și cu un teanc de manuale, foarte rar noi, mai totdeauna ferfenițite și mâzgălite de proprietarii precedenți, care ni le lăsau moștenire, la finalul anului școlar . Figura însă că “manualele sunt gratuite”, ceea ce reprezenta una din marile izbânzi ale socialismului…
Cam așa se întâmpla, în copilaria mea, în ziua de 15 septembrie. Poate că amintirile mele au stârnit nostalgii sau chicoteli, pentru mine emoțiile fiecărui început de septembrie sunt nealterate. Le-am parcurs și alături de copiii mei, aștept cu ( nu atât de mare) nerăbdare să le petrec și alături de nepoți. Mi-ar plăcea să ascult însă și relatarea unui părinte de școlar al zilelor noastre noastre. Căci mai totdeauna comparațiile dintre Trecut și Prezent au fost fascinante.😉
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : VITAMINA D3
Comentează