L-am găsit, mototolit, într-un buzunar de sacou, în care nu mai vârâsem mâna de peste douăzeci de ani. Eticheta lui Botezatu de pe gulerul acestuia din urmă, mi-a reamintit de buna noastră colaborare, la începuturi, când fiecare dintre noi era tânăr și necopt. Dar nu eticheta de pe sacou era importantă, nici măcar sacoul în sine, căruia îi rămăsese o singură caracteristică pozitivă : aceea că încă mai încăpeam in el! …Important era biletul. Scrisul meu de atunci mi-a dat fiori, pentru că mi-am amintit cu exactitate, secundă cu secundă, ba mergând chiar spre miezul de secundă, momentul în care l-am scris… Eram în Cluj, la o transmisie directă a “Ceaiului de la ora 5”. Pare-mi-se Florin Piersic era invitatul emisiunii, iar în oraș era o adevărata vânzoleală stârnită de apariția carului Televiziunii Române și a veștii că “Ceaiul..” se va transmite de acolo ( pe atunci, deplasările noastre în teritoriu se lăsau cu buluceală ca la stadion, cu geamuri sparte și cordon de polițiști. Slavă Domnului că nu mi s-a urcat la cap , gloria de atunci, așa cum li se întâmplă unora, in zilele noastre, după niciun sezon de emisiuni!)
..Ieșisem din transmisia directă și impărțeam autografe și zâmbete, în dreapta și-n stânga. Nu atâtea, câte împărțea Florin, dar destule, cât să-mi hrănească, pe furiș, Ego-ul, pentru următoarele decenii! 😊. Deodată s-a apropiat de mine un bărbat. Știți momentul acela, când brusc nu-l mai vezi decât pe EL , iar în jur totul se estompează, înghițit de o pâclă groasă. Era un bărbat frumos, cu ochi adânci și zâmbet natural, ușor neras, îmbrăcat la costum și cravată și cu o voce potrivită unui voice-over de televiziune. Cred că mi-a spus ceva drăguț, nu-mi mai amintesc, cert este că, țin minte , am acceptat să bem o cafea, undeva, vis-a -vis de Casa de cultură,locul de unde transmisesem emisiunea. M-am mirat și eu cât de repede am spus DA, însă analizându-mă cu mintea mea de acum ( nu cu mult mai “consistentă” decât cea de atunci!), mi-am explicat gestul prin cumpăna prin care treceam pe atunci, barca trasă pe uscat a primului meu mariaj…
..Niciodată nu mi s-a părut atât de lung șirul celor ce așteptau, îmbulzindu-se cuminte, să facă o poză cu mine și Domnișoara Mușetel, sau să primească semnătura mea pe coperta carnetului de elev, pe batiste sau pe tricouri. Semnam , zâmbeam mecanic și cu coada ochiului căutam în mulțime chipul cu pricina, disperată să nu cumva să plece…. Dar n-a plecat. M-a așteptat, cu răbdarea lui de ardelean, până mi-am mulțumit și ultimul fan. După care ne-am retras undeva, pe o terasă din apropiere, unde, țin minte, am întâmpinat lăsarea intunericului, înodând suc după suc, cafea după cafea. Acum, dacă mă întrebați, nu mai știu despre ce am vorbit. Sentimentul că ne cunoaștem de-o viață luase loc cu noi, la masă și-mi amintesc cât de greu m-am desprins din acel dialog, mânată doar de cumintele gând că Luminița, regizorul meu și colega mea de cameră, nu va putea dormi, până nu mă întorc. În plus, nici nu eram foarte sigură că e bine să încurajez o astfel de relație paralelă, care se întrezărea la orizont…Deși o voce dinlăuntrul meu îmi tot reamintea că sufletele-pereche nu se găsesc pe toate drumurile, iar oportunitățile nu trebuie ratate sub niciun pretext…
Mi-a sărutat mâna, după ce s-a ridicat de la masă, după care s-a întors brusc, a luat un șervețel împăturit în triunghi și, cu pixul desprins de pe clipboardul meu, mi-a trecut numărul de telefon. Am promis că, după ce voi reveni la București, îl voi căuta…Mi-am strecurat bilețelul în buzunarul de la sacou..
….Am revenit la București, m-am recufundat în problemele de zi cu zi, tot promițându-mi că, da, la finele săptămânii îmi voi face curaj să-l sun… Au trecut câteva săptămâni, în care mi-am găsit mereu câte o scuză, pentru a nu-l căuta. De multe ori, “frica de bine” acționează mai parșiv decât orice altă temere din viața noastră… A venit iarna și brusc m-am hotărât să-l caut. M-am dus la șifonier și am început să-l răscolesc…Uitasem cu desăvârșire cum fusesem imbrăcată la acea emisiunie. Am sunat-o pe Luminița : “Mai ții minte ce am purtat la Cluj?..” Între timp mai avusesem câteva zeci de emisiuni, plus un sezon integral transmis de la Costinești.. Nici Luminița nu mai ținea minte….
Am răscolit șifonierele, buzunarele, poșetele, valizele și toate locurile în care nenea Alzheimer ar fi putut vârâ bilețelul meu… Nu a fost chip să-l găsesc. Am repetat aceste căutări la fiecare schimb de locuință pe care le-am avut de atunci. Vreo 3.
L-am găsit, totuși, cu puțin timp în urmă, în urma uneia din acele “curățenii generale”, care-ți răscolesc toate măruntaiele șifonierelor. Sacoul fusese împăturit pe dos ( motivul, probabil, pentru care nu dădusem de el, la preedentele mele expediții prin dulapuri). Șervețelul se îngălbenise și era ușor ferfenițit, cifrele erau parțial șterse de timp. Două decenii nu trec neobservate nici pe chipul nostru, darămite pe un amărât șervețel de hârtie!
L-am studiat cu lupa, la lumină, fără niciun succes. Cel puțin trei cifre erau de neînțeles…Am oftat, l-am împăturit cu grijă și l-am strecurat în sacoul care oricum nu mai era demult în trend. Deși obișnuiesc să le dau săracilor lucrurile pe care știu că nu le voi mai îmbrăca niciodată, am așezat cu grijă, la loc, pe fundul șifonierului, sacoul lui Botezatu – sarcofagul unei povești de iubire ce, poate, ar fi avut un final fericit. Poate…
Comentează