Ieri am postat o fotografie tare dragă mie. Îl înfățișează pe Benny Andersson , celebrul pianist ai legendarei trupe ABBA, ținând în mână o carte. Ei și ce mare brânză? – veți spune. Cu siguranță, în afară de a cânta, omul știe să și citească! (Și nu numai partituri!) Așa e, aveți dreptate, doar că acea carte pe care genialul pianist și compozitor suedez o ține în mână …
poartă semnătura mea!!! Este Jurnalul meu de călătorie în Suedia, care, în cadrul unui capitol distinct, îi poartă pe cititori prin spectaculosul Muzeu ABBA din Stockholm, cel ce reconstituite fabuloasa istorie a unuia dintre cele mai îndrăgite grupuri muzicale ale omenirii. Prietena mea Dana Dragomir, faimosul artist de talie internațională trăitor in Suedia, mi-a făcut acum doi ani această surpriză de proporții, oferindu-i prietenului său de familie cartea mea. Nu vă spun cât de emoționată am fost, în momentul în care poza a poposit în căsuța mea poștală! Așa cum am punctat și în postarea de ieri, era să-mi cadă iPadul din mână, iar câteva lacrimi mi s-au îngrămădit în colțul ochilor.
Tot ieri, după ce postarea a luat-o voinicește către încăpătorul eter, nostalgia m-a făcut să reascult câteva din melodiile celor 4 magnifici ce mi-au fost idoli în adolescență. Nu știu dacă neapărat învelișul lor de nostalgie sau valoarea reală a muzicii pe care Abba a lăsat-o în urma sa, m-au făcut să le ascult cu aceeași plăcere nebună de acum 40 de ani si mai bine, decoperind însă – cu experiența mea de acum – a omului de televiziune și a fostei soții de compozitor – noi și noi valențe ale melodiilor, modulații măiastre, voci superb amestecate peste partiturile divine și o interpretare cristalină, perfectă, încărcată de o emoție ce nu poate fi pecete decât pentru niște artiști uriași… Și ascultând cântecele, am realizat încă o dată că există pe lumea asta opere artistice care nu se vor demoda nicicând, care vor rămâne la fel de proaspete și de vii, chiar dacă omenirea va ajunge între timp atât de departe, pășind grațios și eficient pe planetele îndepărtate ale galaxiei. Emoția iscată în sufletul ascultătorului sau privitorului – în cazul operelor de valoare având o componentă vizuală – este nealterată de miliardele de file , zburate din calendare de la momentul creării lor.
Și cât de fabulos este, dacă te gândești, să lași în urma ta ceva trainic și profund, ceva ce să continue să bucure generațiile viitoare, să le emoționeze, să le facă sufletul să vibreze și ochii să lăcrimeze…De fapt, cât de important este, pentru fiecare dintre noi, să lăsăm CEVA în urma noastră. Desigur, nu putem aspira cu toții la nemurire, dar măcar două trei generații ce ne vor urma, să evoce numele noastre și lucrurile bune pe care l-am făcut, în scurta noastră trecere pe Pământ. Sunt sigură că există printre voi, dragii mei, destui care să-și fi pus întrebarea : ce las eu, oare, în urma mea? Am făcut eu , oare, ceva important în viața mea, ceva care să dureze, care să-mi fi bucurat semenii și care să-i mai bucure și în continuare, purtându-mi încă măcar cateva decenii numele pe buzele celor rămași în urma mea?
Desigur, nu mă refer la “moșteniri” de genul : averea pe care le-am lăsat-o copiilor, casa pe care se vor bate, după moartea noastră, rubedenii știute și neștiute sau , Doamne ferește, la amintirea rămasă peste timp a unor nume legate de mai mari sau mai mici tragedii ale omenirii ( gen Hitler, Stalin , Hannibal Lecter sau chiar Ceaușescu).
Desigur, mulți dintre noi trecem în galop prin viață călărind sentimentul datoriei împlinite și considerând că e suficient să lăsăm în urma noastră copii, o casă sau… chiar o carte ( persoanele de față se exclud!😌) . Există chiar și un proverb care promovează această lista de “must do” -uri . Poate fi și aceasta o abordare a problemei, însă de mult mai mică anvergură. Cele mai trainice urme însă le lasă …”în urma” lor ( scuzată-mi fie repetiția) cei care NU-și propun neapărat acest lucru. Istoria omenirii e luminată de numele celor care și-au așezat întreaga viață în slujba semenilor lor. Sunt cei care au inventat leacuri ce au salvat omenirea de maladii înfricoșătoare, sunt cei a căror minte iscoditoare a iscat soluții spectaculoase menite să ne ușureze viețile, sunt cei care au schimbat, la un moment dat, în bine, cursul istoriei. Sau, ca să nu uităm de unde am plecat, cei care au creat opere nemuritoare în muzică, pictură, cinematografie etc. Aceste nume au rămas pe buzele umanității sau măcar pe cele ale comunității în care aceștia au respirat, le regăsim în cărțile de istorie, pe plăcuțele ce intitulează străzile pe care locuim, ca denumiri de legi și teoreme, în evocările făcute de la prezidiile diferitelor evenimente ale planetei. Sunt așa numiții “muritori nemuritori”, sau, cum îi numim într-un fel mai popular “cei care n-au trăit degeaba”.
Zăboviți așadar o clipă asupra gândurilor mele și mergeți în prelungirea lor : întrebați-vă, într-un moment de răgaz ( ascultând, eventual, ca mine, una din melodiile nemuritoare ale grupului ABBA) ce anume lăsați voi înșivă în urmă? Cât de îndelungat și cu cât drag vă vor rosti numele cei ce vor mai rămâne o clipă în urma voastră? Cât bine ați făcut pe pământ? …dar rău?…
Nu trebuie să-mi spuneți răspunsul. Nici măcar să mi-l șoptiți. Și nici nu voi căuta să vi-l citesc în priviri. Pastrați-l pentru voi și, dacă mai aveți timp, îndreptați lucrurile, acolo unde se cade…
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : SEPTOCALMIN
Comentează