Bombănelile Marinei Editoriale

De ce-o iubesc eu pe Dana Budeanu? 

 

…păi din același motiv pentru care o iubesc mai toți ! Mă rog, toți cei capabili să descopere, în continuarea celor două picioare superbe din video-urile sale, o minte sclipitoare și un simț al umorului care i-ar face invidioși pe toți umoriștii cu patalama din oala mioritică. 

Nu știu exact cand a apărut Dana Budeanu ( nu pe lume, unde oricum a fost adusă de o barză taaaare inspirată!), țin minte doar cum, pe vremuri, în discursurile sale, Mihaela Rădulescu se agăța frecvent de prietenia lor ; pe atunci înțeleg că Dana o îmbrăca pe Mihaela. Sau o povățuia în ale stilului. De fapt, nu știu exact care era legătura reală între cele două, dar osârdia cu care Mihaela pomenea mereu de Dana mi-a dat de înțeles că mare parte din strălucirea vedetei de televiziune i se datora, de fapt, prietenei  sale din umbră. 

     Nefiind o mare consumatoare de emisiuni de divertisment ( culmea! că doar din lumea lor mi-am tras și eu seva, multă vreme!) mărturisesc că n-am fost la curent cu aparițiile Danei, nici ca autor de rubrici in emisiuni, nici ca invitată și nici ca jurată ( o fi fost și așa ceva? Am senzația că “box-office”-ul unei vedete rămâne șchiop, dacă aceasta n-a făcut parte și din vreun juriu, oricare-ar fi el!). Am redescoperit-o pe Dana ceva mai recent. Și am redescoperit-o într-o zonă în care nu bănuiam că o să mă ciocnesc de ea : în controversta zonă a politicii mioritice. De fapt, cel care m-a tras de mână  fost Victor : “Mama, tu ai ascultat-o vreodată pe Dana Budeanu? Ai văzut ce analize politice mișto face?”…De lemn să fii, și nu poți rămâne inert la o astfel de provocare, venind din partea unei generații care îmi pare a fi neinterestă de nimic, în niciun caz de emisiuni de televiziune sau analize politice. Bref! I-am ascultat redescoperitei Dana câteva “verdicte”- și d’alea, de stil, dar și d’astea mai noi, politice –  și…am rămas “prizoniera” ei !  

În general – și cititorii mei știu cest lucru – sunt fascinată de femeile frumoase, care sunt și deștepte pe deasupra – suprapunere destul de rar întâlnită în zilele noastre. Dana se încadrează perfect în această categorie. Încântată de “descoperirea” mea precum un copil căruia i se întinde o nouă jucărie, am “recomandat”-o unor cunoștințe mai “simandicoase”. Femei toate. M-au întrebat :  “Aaa! Aia care a fost nevasta lui…?” Mor, când aud cum persoane care chiar înseamnă ceva prin ele însele, sunt “valorizate” prin prisma celor de brațul cărora au atârnat cândva. ”-Nu stiu a cui nevastă a fost. Ascultați-o!”…Au ascultat-o, mai mult de gura mea.  Efectul a  fost neașteptat. “Nu m-a dat pe spate..” “ O golancă vulgară…” și alte asemenea reacții….M-am posomorât. N-am rărit deloc “întâlnirile” mele cu Dana, dar mi-am cultivat serioase rezerve vis-a-vis de cunoștințele mele, pe care le consideram, până mai deunăzi,  a fi “mobilate”. Se pare însă că mobilierul respectiv îmbătrânise și începuse să fie mâncat de carii… Sau de pizmă. Căci destuii contestatari ai Danei Budeanu ( dacă n-ai dușmani, nu valorezi nimic! ) se află fie în tagma celor atinși de săgețile sale, fie în cea a invidioșilor/invidioaselor. Mai precis, a celor care, atunci când își pun noaptea,  pe pernă, capul  ( sau, mă rog, ceea ce le crește dintre umeri), visează să fie ca ea. Fix ca ea. Ca ea de frumoase, ca ea de elegante, ca ea de deștepte, ca ea de performante. 

Dana Budeanu nu este nici o pițipoancă de Dorobanți – cum ai putea crede, dacă televizorul tău ar avea sonorul defect , dar nici o mironosiță, care să exprime ceea ce toată lumea vrea să audă, încercând să fie blândă și bună cu toți, pentru a nu-și face dușmani. Nu, nicidecum, Dana Budeanu este o muiere aprigă, cu o limbă ascuțită precum îi e și mintea, din bătaia celor două nescăpând nimic din ceea ce știm și noi că e strâmb în jur. Numai că noi o spunem doar pe la colțuri, sau o înghițim, ca pe un Nurofen, atunci când ne doare capul. Și tot de aia o înghițim si noi , ca să NU ne doară capul. Danei însă “i se rupe” – ca să folosesc din jargonul ei , atât de exotic împchetat într-un look de femeie stilată. Dana are un curaj nebun ( “Mă mir că nu-i e frică, c-o s-o calce cineva cu mașina!” – comenta cineva, mai deunăzi) :  curajul de a spune lucrurilor pe nume . Acelor lucruri care ne stau și nouă pe buze, pe care le-am vrea și noi spuse, însă ni se opresc pe pista de decolare a limbii, sfârșind prin a fi înghițite. De-asta o iubim : pentru că spune lucrurilor pe nume. Că dă de pământ cu toți cei pe care și noi i-am călca în picioare, pentru că-și bat joc de viața noastră. Nu stau să cotrobăi printre sursele de informare ale Danei – e clar că ele sunt mult mai multe și mai adânci decât le noastre – constat însă, din avalanșa de vizualizări ale intervențiilor din livingul său, că afurisenia ei i-a cucerit, deopotrivă, și pe fanii săi, dar și pe adversari. Primii –  se simt “ușurați”, atunci când ziarista parcă “le ia vorba din gură”, iar ceilalți – “amenințații” – îi cern cuvintele, pentru a afla, de fapt, cât anume s-a aflat din fărădelegile lor.

În drăgălășenia ei ușor vulgară ( aș spune mai degrabă “voit” vulgară, și asta pentru a șoca – un iscusit șiretlic de marketing!) , Dana devine, dincolo de show-man-ul perfect ( probabil că era mai corect “show-woman”),  un adversar periculos pentru mulți. După fiecare episod al său, pe care-l închei ștergâdu-mi ochii de lacrimi ( urmăriți-o, și  veți vedea dacă sunt lacrimi de râs sau de plâns!), mă întreb dacă va mai exista și următorul. Pentru că, în lumea noastră, știți si voi, orice minune nu durează decât trei zile. Iar Dana a încălcat demult această regulă…